"Astazi i-am vazut pe copii. Nu stiu cum ar putea cineva sa inteleaga ce sentimente ma incearca de fiecare data cand ii vad intrand in incaperea aceea, adusi separat, dupa o schema care sa impiedice ca ei sa se intalneasca, si mai ales sa ii pot vedea simultan. O data la trei saptamani, timp de o ora si jumatate, incerc sa le transmit toata dragostea de care sunt privati, sa-i asigur ca va fi bine, sa-i inveselesc un pic, si sa-i motivez sa nu renunte sa spere ca vom fi din nou impreuna, acasa.
Mihai este slab, palid si foarte trist. Incercarile lui de a parea vesel imi rup inima. Ma tem ca si incercarile mele de a parea vesela au acelasi efect asupra lui. Mi-a adus o noua scrisoare pe care vrea sa o trimit pe adresa ONU.
Personalul de la camin nu a omis sa raporteze in timp util celor de la social despre apelul scris de Mihai, drept pentru care, la cateva minute, o asistenta sociala a navalit in incapere si l-a somat sa predea scrisoarea. Fara explicatii, pe un ton de comanda. Copilul meu, care are doar 11 ani, nu s-a lasat intimidat si a avut puterea sa se opuna.
Maria s-a concentrat asupra hainutelor pe care i le-am cumparat.
Amandoi au invatat sa se autocenzureze si evita sa vorbeasca despre anumite lucruri. Simt ca le este frica si ca inainte de a deschide gura, se gandesc deja la posibile repercusiuni.
Copiii meu stiu exact ca li se face o nedreptate, stiu exact ca au fost furati, si nimic din ce ar mai decide socialul nu i-ar mai mira. Nu au nici cea mai mica urma de respect pentru entitatile care ii tin cu forta la inchisoare, insa sunt constienti de faptul ca ,,masurile de protectie" pot suferi oricand noi modificari", a scris Camelia Smicala.
Sursa: 3dots.ro