O tanara din Bucuresti, care a fost operata in Italia, a avut o experienta negativa dupa ce s-a intors in tara si a mers la spitalul Bagdasar-Arseni sa i se scoata capsele.
Tanara povesteste pe blogul ei ce experienta dureroasa a avut la Spitalul Bagdasar Arseni, dupa ce s-a intors din Italia. Ea a suferit un accident de masina acolo si a fost operata de catre medicii italieni.
"Înainte să fiu externată din spital, în Italia, unul dintre doctori a venit cu o forfecuţă şi mi-a spus că, dacă vreau să-mi scot capsele în România, e bine să o am la îndemână.
Am luat-o şi m-am gândit că omul trebuie să aibă o părere foarte proastă despre ţara mea de provenienţă, de-mi dă forfecuţe pe care sigur le are oricine din spitalele din Bucureşti. Am trecut rapid peste episod, capsele urmau să-mi fie scoase peste 10 zile, iar principala mea preocupare era să ajung la mine acasă.
Două calmante puternice mai târziu, un plâns sănătos în avion că decolez spre ţară şi un chin teribil cu corsetul, eram în România.
Ca să înţelegeţi pe deplin povestea, vă spun că am avut undeva în jur de 35 de capse pe spate. Aşadar, în ziua în care am mers la Bagdasar-Arseni pentru a-mi fi scoase, îmi era frică. Nu aveam voie, în primele două săptămâni, să stau prea mult în fund, să depun un efort considerabil, chiar şi purtând corsetul, care îmi ţinea tot spatele în repaos. Am pornit, aşadar, 10 zile mai târziu de la operaţie, către spitalul considerat a fi cel mai bun de neurochirurgie.
A fost prima şi ultima oară când am călcat în Bagdasar-Arseni, un spital care-şi bate joc de tot, depăşit cam din toate punctele de vedere", scrie tanara pe blogul darbovenblog.wordpress.com.
Liftul nu mergea. Am luat-o pe scări, abia mişcându-mă. La etajul cu pricina, pe scară, aglomeraţie. Oameni ca mine, unii poate chiar mai grav. Toţi erau ţinuţi ca vitele, de cel puţin o oră, pe scară, în faţa unei uşi în care apărea o babă nesuferită care zbiera la ei şi le spunea să stea acolo, care cum poate, pentru că vin doctorii în vizite la pacienţi şi mai era de aşteptat.
Erau 40 de grade afară, nu vreţi să vă imaginaţi ce era pe o scară mică, unde erau toţi cei cu probleme de coloană.
Cumva, mama a reuşit să mă bage pe holul de la etajul respectiv. M-am aşezat pe prima bancă pe care am văzut-o, asta ca să o aud pe baba nesuferită ţipând la mine şi ducându-mă în lateralul holului şi punându-mă într-un scaun cu rotile fără frâne, care se mişca rapid şi în care stăteam mai mult decât incomod.
Când am vrut să mă ridic, să mă plimb puţin, s-a ţipat la mine să mă întorc la locul unde am fost lăsată.
Începusem să am dureri îngrozitoare, nu aveam niciun calmant la mine şi o sunam pe mama încontinuu, să-i spun să plecăm. Ea era tot pe scară, era din ce în ce mai multă lume acolo.
M-a sunat V şi am pufnit în plâns. Eram furioasă, eram în dureri şi absolut nimeni nu mă băga în seamă.
Baba ţipa, vreo doi doctori mă ignorau, iar asistentele începuseră o discuţie despre cum mereu trimit pacienţi la ele, de parcă altele n-ar putea să scoată firele.
Plângeam în hohote, pe un hol secundar al etajului. În spatele meu, era un cuplu trecut cu mult de 50 de ani. Femeia avea pile la asistenta şefă, motiv pentru care nu stătuse că un animal pe etaj şi era băgată în seamă de toată lumea.
M-a auzit şi i-a făcut un semn din deget femeii pe care mă gândesc că a plătit-o bine o perioadă de timp (soţul ei fusese operat acolo, tot pe coloană).", scrie ea.
Tanara a explicat ca intr-un final cateva asistente au bagat-o in seama, dar nu au stiut cum sa ii dea jos capsele.
"Două ore şi jumătate mai târziu, mă pregăteam să-mi fie scoase capsele.
Stupoare! Ele nu au cum să-mi scoată capsele, nu au niciun dispozitiv de genul. Mă ridic, deschid uşa, îi cer mamei în toată hărmălaia aia foarfeca de la medicul căruia i-am cerut scuze în gând că l-am făcut nebun şi mă întorc cu ea la asistente. Erau vreo patru, nu mai văzuseră în viaţa lor capse, nu mai ţinuseră în viaţa lor o foarfecă de genul ăleia pe care mi-au dat-o din Italia. Aşa că, minute bune nu au făcut altceva decât să se uite la operaţie.
Repet: eu nu aveam voie să stau mult timp în fund, darămite fără corset. Trecuseră două ore şi jumatate, iar ele se minunau la mine, pusă pe un scaun, cu corsetul scos. Şi-a făcut una dintre ele curaj să îmi scoată prima capsă. A ţinut-o cu vârful în sus foarfeca, de am simţit că mor pe scaun de durere. Aveam peste 35 de capse, m-am gândit că eu nu mi le mai scot. Una dintre fetele care se uitau i-au recomandat, în urma ţipătului meu, să încerce să ţină vârful în jos. Ce să vezi? Aşa trebuia.
După trei ore, mă pregăteam să plec. A mai venit o asistentă, supărată că n-au chemat-o şi pe ea la spectacol. Asta a fost, pentru ele. Trebuia să îmi fie pus un pansament la final, pe operaţie.
Ok, înţeleg că nu au mai văzut capse, înţeleg că e greu cu o foarfecă, dar întrebarea asistentei de la final m-a terminat: “Mai ai pansament din ăsta şmecher, mare?”. Nu, nu mai aveam la mine pansament mare. Cine s-ar fi gândit să vină cu pansament într-un spital? Mi-au pus o faşă, pe care mi-au lipit-o cu leucoplast.
Am ieşit de acolo terminată. Pe scară, erau şi mai mulţi oameni. Aceeaşi babă a început să ţipe la mine, că mă duc să deschid uşa. De parcă aveam pe unde altundeva să plec.
A fost o bătaie de joc cruntă. Am avut dureri groaznice următoarea zi din cauza efortului din ziua precedentă. Respiram şi mă durea tot corpul. De spate, să nu mai zic. Şi mă gândeam la ce diferenţă era între Italia şi România. Dumnezeule, nu există aşa ceva!", a scris ea.
Citeste si: Ce sa puneti in geanta de maternitate? Elemente esentiale pentru momentul nasterii- catena.ro
