Supravietuitorii hotelului lovit de avalansa in Italia, printre care trei romani, povestesc clipele prin care au trecut: "Eram inchisi ca intr-o cutie, nu aveam notiunea timpului. Nu auzeam zgomote"
Supravietuitorii avalansei din Italia, care a distrus hotelul Rigopiano, au povestit pentru la Repubblica prin ce au trecut si cum au reusit sa supravietuiasca celor doua zile si jumatate petrecute sub zapada si gheata.
Au petrecut 58 de ore fara sa se poata misca, fara sa manance sau sa bea, in intuneric, mancand gheata pentru a supravietui si incercand sa nu intre in stare de soc. S-au rugat, s-au incurajat reciproc si au interpretat drept un semn al salvarii iminente zgomotele zapezii.
In salonul lor de la spitalul din Pescara, supravietuitorii nu stiu daca sa fie fericiti sau disperati.
Francesca Bronzi intreaba in permanenta despre logodnicul ei, Stefano Feniello.
Acesta nu a mai fost scos in viata de sub daramaturi. Medicii au sedat-o pentru a face fata socului. Langa ea se afla Giorgia Galassi si Vincenzo Forti, logoditi. Giorgia trece de la momente de euforie la clipe de disperare. “A fost un miracol, viata mea se va schimba de acum”, repeta ea. Dupa aceea incepe sa planga, gandindu-se “la toti cei care au ramas in sala Garden a hotelului, lovita de avalansa”.
Vincenzo face tot ce poate, insa de multe ori trebuie sa intervina medicii.
In cealalta parte a salonului se afla Giampaolo Matrone, care a suferit o operatie la brat, si doi copii, Samuel si Edoardo.
Giampiero Parete, bucatatul din Montesilvano care a anuntat tragedia, sotia sa, romanca Adriana, si cei doi copii ai lor, Gianfilippo si Ludovica, sunt trei etaje mai sus, la sectia de pediatrie.
“Sunt un om care s-a intors la viata”, spune Giampiero.
CLIPELE DE DINAINTE DE AVALANSA
Miercuri dupa-amiaza, la 17.40 (18 40 ora Romaniei), Giampiero tocmai iesise sa ia o aspirina din masina pentru sotia sa, insa toti ceilalti erau impreuna, la receptie. Adriana si Gianfilippo stateau pe o canapea si se uitau la focul din semineu. Ludovica, Samuel si Edoardo, ceilalti copii, jucau biliard.
Giorgia si Vincenzo stateau impreuna pe o alta canapea si beau un ceai, aproape de Giampaolo si sotia sa, Valentina Cicioni.
Apoi a inceput sa tremure totul, o vibratie ingrozitoare, din ce in ce mai puternica, insotita de un huruit surd. “Vibra totul atat de tare, incat am fost convinsa ca a fost un cutremur, nu o avalansa ”, isi aminteste Giorgia.
PATRU CELULE
Totul a fost scufundat in intuneric. Adriana a reusit sa isi gaseasca telefonul si l-a pornit.
Nu a avut semnal, dar timp de cateva minute, inainte sa i se termine bateria, a avut putina lumina. In jurul ei nu era mult spatiu, insa Gianfilippo era inca langa ea. La numai cativa centimetri de capul sau se oprise o grinda enorma de lemn. “L-am imbratisat imediat si cred ca am ramas imbratisati tot timpul, zi si noapte”, povesteste ea.
Primul gand a fost pentru Ludovica. Adriana a inceput sa isi strige fiica, iar aceasta a raspuns. Era destul de aproape, in viata. In jurul ei erau ceilalti doi copii, se formase un gol de aer, o celula in care au supravietuit.
Din fericire, vocile supravietuitorilor se auzeau destul de clar, astfel ca romanca a reusit sa isi linisteasca fata in momentele dificile.
Intunericul si setea au dominat in toate celulele, inclusiv in cea a copiilor, care au plans mult, si in cea a Francescai, aflata la numai cativa centimetri distanta.
Ea era singura. “ Era un loc ingust, ce induce claustrofobia, nu reuseam nici macar sa ma ridic in picioare”, spune ea.
Si ea a facut putina lumina cu telefonul mobil, pana cand i s-a terminat bateria. Apoi totul s-a scufundat in intuneric timp de 58 de ore.
“Insa cel mai rau lucru a fost setea: imi tot umezeam buzele cu gheata si zapada murdare”, povestestea la spital.
NICIUN ZGOMOT
A patra celula formata a fost cea mai mare, iar in ea se aflau trei oameni: Giorgia, logodnicul ei Vincenzo si Giampaolo. O bucata de lemn l-a lovit la brat, dar el era mai ingrijorat ca nu o gasea pe sotia sa, Valentina.
“ Cel mai rau a fost in a doua zi. Eram inchisi ca intr-o cutie, nu aveam notiunea timpului. Nu auzeam zgomote de afara. Continuam sa ne potolim forta sugand zapada, dar nu mancam, iar fortele si speranta erau din ce in ce mai putine. Insa Vincenzo ne impulsiona si ne-a obligat sa rezistam pana cand a venit salvarea”, povesteste Giorgia.