Un obicei vechi de când lumea se pierde încet în negura vremurilor moderne: transhumanța - o rădăcină a neamului românesc. Ultimii păstori trăiesc după reguli apuse pentru majoritatea omenirii dar cu durere în suflet că mai nimeni din tânăra generație nu preiau frâiele tradiției.
Transhumanța
O imagine cât o mie de cuvinte. O fărâmă din România autentică, o Românie care a rămas vie încă grație celor care s-au încăpățânat să trăiască la fel ca strămoșii noștri.
„Unde te duci, acolo vin și ele. Ți-s dragi oile. Noah, bravo. Dacă nu mi-ar fi, n-aș sta la ele!”
În lumea modernă, nu mai sunt mulți ciobani care văd sfântă tradiția. Dar Dumitru Capotă e unul dintre ei, ultimul baci din Mărginimea Sibiului, care mai pleacă în transhumanță.
Sunt trei săptămâni de când s-a întors cu turma de la munte spre șes. E un drum pe care-l face de mic copil și fără de care ne mărturisește că ar simți că nu trăiește.
„Viață primitivă. Stai în ploaie, în ger, în frig. Dar ce să faci? Altă meserie nu știm!”
„În cât timp faceți drumul ăsta?
Citește și: Străinii, fascinați de ciobani
,,Vreo 6 zile! Nu le poți lăsa din ochi. Sunt lupi, sunt urși!”
Iar provocările sunt uriașe față de anii trecuți, ne povestește ciobanul, care nici iarna nu mai poate pune geană pe geană de teama urșilor.
Citeste si: Alimente bogate in B12. Surse de vitamina B12- catena.ro
„Sunt porumburi neculese și trăiesc toată iarna. Nu mai hibernează ca înainte și te înfrunți cu ei. Trebuie să-ți iei câini, că unu e bun, unu nu e bun!”
L-am vizitat și în vară, când era cu turma de oi în vârf de munte. Urcă prin luna mai acolo și mai coboară toamna târziu.
„A câta vară e aici pe Dealul Plaiului? Păi, oricum demult!”
„Am 53 sau 54 și vară de vară am fost!”
Aici se trăiește ca-n urmă cu o sută de ani, iar timpul parcă trece altfel. Cât e vara de lungă, ciobanul și ajutoarele lui se trezesc cu noaptea în cap să mulgă oile.
„Cioban sătul de brânză n-ai văzut niciodată. Le-ai mulge până la Crăciun dacă ar avea!”
Iarba de la munte e cea care dă un gust aparte laptelui din care se face veritabila telemea de Sibiu, care pleacă de aici spre piețe.
„Iarna le ducem la Agnita, după ce fată venim aici. Dacă nu ne plăcea nu ne găseați pe noi aici, poate pe alții!”
Fiul și soția îi sunt alături ciobanului, dar un gust amar parcă îi încearcă atunci se gândesc ce a fost și ce a ajuns oieritul și mai ales transhumanța.
„Din toate se pierd acuma.
Tehnologia. Pe asta se axează lumea și restul rămân amintiri!”Femeia se uită cu tristețe cum în alte țări, cum e Spania, de pildă, tradițiile sunt păstrate vii, iar oamenii, localnici și turiști deopotrivă, se bucură din tot sufletul când văd cum păstorii mână oile prin centrul Madridului.
„Trec oile prin orașe importante, trec oile, se bucură aici nu prea ori că le face mizerie pe la poartă, ori că le rupe o floare!”
„Vin ăștia din străinătate cu mașini puternice, nu știu că sunt oi pe drum se recoltează de pe câmp să ajungem acolo. Păcat, păcat că se întâmplă de ele ne folosim, o populație întreagă!”
Păcat, însă, că obiceiul considerat odinioară esența neamului românesc și care a inspirat poeți și scriitori de-a lungul timpului, e pe cale de dispariție. Pe de o parte, tehnologia modernă a contribuit din plin la decăderea transhumanței. Pe de altă parte, industria textilă nu mai e cea fost, astfel că ciobanii ard lâna. Nici carnea nu e căutată cum era altădată. Totuși, unii nu renunță.
„O dată ce îți intră în sânge speri să fie mai bine, apoi binele îl vezi pe parcurs cum e!”
Înainte să ajungă o pură amintire- Federația Oierilor de Munte din România vrea ca transhumanța să intre în patrimoniul mondial UNESCO. Asta ar însemna că traseele bătute la pas de ciobani să devină o experiență unică pentru turiști- iar stânele să fie căutate pentru sejururi de relaxare în natură aproape de animale în care să vadă pe viu obiceiurile străvechi.
Citește și: Nimeni nu mai vrea să fie cioban
