Un ficat donat poate salva mai multe vieti! Cat de important este ca romanii sa doneze! Interviu exclusiv cu dr. Irinel Popescu, chirurgul care a salvat sute de oameni prin intermediul transplantului hepatic
Cand se arde un bec, cumperi altul si il schimbi. Cand se sparge un geam, chemi mesterul si-l inlocuieste. Cand ti se rup pantofii, de duci la magazin, probezi, si-ti iei unii noi. Dar ce te faci cand te imbolnvesti si singura ta sansa este un transplant? Ce te faci cand medicii constata ca ai nevoie de o alta inima sau de un alt ficat sau un de alt rinichi?
Webeditor: C.I.P. Author: I.A. joi 29 martie 2018 , 19:48
Te rogi la Dumnezeu sa se aplece asupra ta si sa faca o minune ca sa te salveze. Si te mai si enervezi un pic pentru ca ai avut ghinionul sa te nasti in Romania, o tara in care poporul nu e constient de importanta vitala a donarii de organe! Nu ne lipsesc specialistii, ci materia prima. Sau altfel spus, avem cu cine, dar nu avem cu ce. In strainatate, a salva vieti prin intermediul donatorilor, reprezinta un lucru firesc, o normalitate general acceptata.
Noi intelegem mai greu ca un ficat, spre exemplu, prelevat de la o persoana in moarte cerebrala poate salva nu una, nu doua, ci uneori chiar 3 vieti.
Romania are, in prezent, doar 4 chirurgi care fac transplant hepatic: primul, coordonatorul programului national de transplant de ficat este prof. dr. Irinel Popescu. El conduce 3 medici reputati, pe conf. dr. Vladislav Brasoveanu, pe dr. Doina Hrehoret (singura femeie-chirurg din Europa de Est care face transplant de ficat), ambii de la Institutul Clinic Fundeni si pe prof.
dr. Cristian Lupascu de la Iasi.
Dr. Irinel Popescu este supranumit “parintele transplantului hepatic romanesc” pentru ca a inceput acest program national de salvare a pacientilor cu grave afectiuni ale ficatului. Dupa studii indelungi in Statele Unite ale Americii, prin anii ’90, s-a intors in tara si a zis: “Si noi putem face transplant!”. Si si-a pus ambitia in practica, reusind sa dezvolte cu succes un program care a salvat vietile a sute de romani care, in mod natural, nu mai aveau nicio sansa sa traiasca.
Sute de romani au beneficiat de un ficat transplantat, care le-a redat dreptul la viata! Si toate acestea pentru ca rudele a mii de alti romani, pe care diverse accidente regretabile i-au aruncat in ghearele mortii cerebrale, au fost suficient de capabile sa inteleaga importanta vitala a actului de donare.
Prof. dr. Irinel Popescu a acordat un interviu in exclusivitate pentru stirilekanald.ro:
Reporter: Ati avut curajul sa fiti primul chirurg care face un transplat de ficat in Romania? Cum a inceput totul?
Dr. Irinel Popescu: Dupa 1983, transplantul hepatic, la nivel mondial, a devenit o metoda acceptata. Din ‘63, cand s-a facut primul transplant hepatic, la Denver, SUA, de catre prof. dr. Thomas E. Starzl si pana in ‘83, metoda a fost considerata experimentala. Mai mult decat atat, din ‘63 pana in ‘67 niciunul dintre bolnavii transplantati nu a supravietuit interventiei. Au fost 4 ani in care colectivele care isi asumasera pionieratul nu au reusit sa obtina un succes operator.
Aceste fapte arata dificultatea operatiei, riscurile si complexitatea intregii proceduri care se numeste transplant hepatic.
Dupa ’83 au aparut primele rezultate favorabile, ca atare si corpul medical, casele de asigurari, si publicul, in general, pacientii, au inceput sa accepte metoda ca pe una terapeutica.
Reporter: Si cum v-ati gandit sa va specializati in transplantul hepatic?
Dr. Irinel Popescu: In ‘83 eram asistent in clinica profesorului Dan Setlacec. Profesorul, la fel ca si maestrul sau, prof. dr Nicolae Hortolomei, avea aceasta idee de a introduce si la noi in tara tot ceea ce era nou pe plan international. Ca atare, la un moment dat ne-a sugerat sa ne ocupam de transplantul hepatic.
Reporter: Dar nu aveati experienta, va trebuia o pregatire… Cum ati reusit sa va perfectionati?
Dr. Irinel Popescu: Am inceput cu partea experimentala. Exista o baza de animale pentru chirurgia experimentala, la acea vreme in Spitalul Fundeni, pe care am efectuat primele interventii cu caracter experimental. Dupa aceea, insa, dupa 1990, datorita deschiderii si a posibilitatii de a circula, am facut mai multe stagii de pregatire in strainatate. Toate au avut unul si acelasi scop: perfectionarea in transplantul hepatic. La acea vreme, transplantul hepatic, desi depasise faza pionieratului, nu ajunsese inca la maturitate.
Reporter: Ce inseamna asta?
Dr. Irinel Popescu: Operatiile durau foarte mult. Erau operatii care durau chiar si peste 12 ore. Problemele tehnice erau inca destul de serioase, astfel ca echipele care s-ar fi incumetat la acea vreme sa faca transplant hepatic erau relativ putine chiar si la nivel international. De aceea, pregatirea unui chirurg de transplant hepatic dura foarte mult.
Reporter: Concret, cat timp a durat pregatirea dumneavoastra?
Dr. Irinel Popescu: In momentul in care m-am intors din Statele Unite, la finele lui ‘94, au fost peste 3 ani de pregatire pe care ii parcursesem in special in America, partial in Franta si in Germania si care puteau fi considerati o perioada suficienta.
Punand aceasta cap la cap cu faptul ca Spitalul Fundeni era si atunci, ca si acum, unul dintre spitalele-fanion ale medicinei romanesti si un spital reprezentativ, dotat cu maximum de aparatura pe care il putea avea un spital din Romania, acest cumul de factori (posibilitatile spitalului si perioada lunga de pregatire a mea) au fost premizele de la care s-a plecat in programul de transplant.
Apoi, dupa ‘95, in Romania se facuse deja transplant renal, de la un donator in viata. Profesorul Eugeniu Proca fusese pionierul transplantului renal in Romania. Insa, nu erau stabilite criteriile mortii cerebrale. Practic nu se facuse nicio prelevare in conditiile criteriilor mortii cerebrale acceptate international, iar notiunile de moarte cerebrala si de donatori in moarte cerebrala erau oarecum necunoscute. Mai mult decat atat, prevederile legale si medicale care tin de declararea mortii cerebrale, de managementul donatorului aflat in moarte cerebrala, de consimtamantul familiei, deci tot ceea ce inseamna donatorul, asa cum il intelegem noi astazi, erau necunoscute.
Reporter: Deci nu exista un cadru legal…
Dr. Irinel Popescu: Nu suficient de clar stabilit si, in mod real, pana atunci nu se facuse o prelevare de la un donator-cadavru care sa parcurga toate etapele care trebuiesc parcurse. Tocmai de aceea, prima etapa a insemnat stabilirea cadrului legal, precum si stabilirea prevederilor medicale foarte precise, legate de felul in care se stabileste si se diagnosticheaza moartea cerebrala, modul in care se mentine donatorul cu ajutorul aparatelor, i se face ventilatie mecanica, i se administreaza medicatie adecvata, toate acestea avand menirea sa mentina functiile celorlalte organe in conditie cat mai buna.
Ca sa intelegeti mai bine, la acel pacient creierul este mort, motiv pentru care este declarat legal mort, insa celelalte organe functioneaza. Ele urmeaza a fi prelevate pentru transplant si, ca atare, trebuie sa fie in conditie cat mai buna.
Toate protocoalele s-au stabilit in acea perioada. In partea legala si medico-legala, academicianul Vladimir Belis a avut o contributie importanta, in partea legata de diagnosticul in serviciul de terapie intensiva a mortii cerebrale, de mentinere a donatorului si de anestezie, prof. dr. Dan Tulbure a avut contributia cea mai importanta, alaturi de prof. dr. Ioana Grintescu.
Primul transplant reusit al nostru a fost in aprilie 2000
Reporter: Si dupa ce a fost gata totul din punct de vedere legal, v-a mai stat ceva in cale?
Dr. Irinel Popescu: In februarie ’97 a avut loc prima prelevare de la un donator in moarte cerebrala, aici in Spitalul Fundeni. In vara lui ‘97 a fost cea de-a doua prelevare, de data aceasta la Spitalul de Urgenta Floreasca, coordinata de prof. Ioana Grintescu. Tot atunci s-a facut si prima operatie de transplant hepatic la un pacient intr-o stare foarte critica, care, din pacate, nu a supravietuit.
Intr-un fel, dar la o alta scara, am parcurs si noi aceeasi etapa dura a pionieratului, in care la inceput nu am inregistrat succese.
Primul transplant reusit al nostru a fost in aprilie 2000 la pacientul Gheorghe Penea, care in curand va implini 18 ani de la interventie.
Gheorghe Penea, barbatul care de 18 ani traieste cu ficatul altcuiva
Gheorghe Penea a primit sansa unei noi vieti cu ajutorul chirurgului Irinel Popescu si a unui ficat primit de la un donator aflat in moarte cerebrala. El, Penea, a fost primul transplantat care a supravietuit, in Romania, acestei interventii complexe. Azi se implinesc 18 ani de la operatie, iar barbatul este sanatos si multumeste in fiecare zi lui Dumnezeu pentru sansa la viata pe care i-a oferit-o.
In urma cu 3 ani, Penea a acordat un interviu pentru Mediafax, in care a povestit ca isi aminteste fiecare clipa din zilele in care i s-a propus sa faca transplant. Emotiile, temerile, dar si bucuria revenirii la viata ii sunt mereu vii in memorie. Nu uita nicio clipa sa multumeasca familiei tanarului de 33 de ani de la care a fost prelevat ficatul care i-a redat viata, atunci aproape de ultimele clipe. Nu uita sa aprinda o lumanare si sa vorbesca, privind spre cer, cu cel care l-a salvat.
"Era in 15 aprilie 2000. Life is good! Viata este foarte frumoasa! Este cel mai mare dar de la Dumnezeu, cel mai mare dar de la Dumnezeu", spune Gheorghe Penea, privind undeva in trecut.
"In acea perioada sufeream de ciroza intr-un stadiu terminal. Nu ma puteam obisnui cu gandul ca mi-am incheiat socotelile pe acest pamant. Aveam 47 de ani. Eram internat intr-un spital din provincie. Am fost trimis la Bucuresti. Am aflat ce urma sa se intample. Am aflat si ca un tanar va pleca la cer, dar imi va lasa mie ficatul lui sanatos. In primele zile, sau poate in prima saptamana dupa transplant, mi-am pus tot felul de probleme, am avut tot felul de vise. Intelegeam ce s-a petrecut cu mine, dar nu intelegeam exact cum functioneaza toata povestea asta si ma chinuia, pe de o parte, intrebarea cum este posibil, pe de alta parte, ma gandeam si la cel de la care aveam acest ficat (…) si la gestul minunat facut de rudele lui pentru mine", povesteste Gheorghe Penea pentru Mediafax
Reporter: Va amintiti numele lui…
Dr. Irinel Popescu: Sigur ca da! Pacientii tranplantati s-au organizat intr-o asociatie si se intalnesc in fiecare an, in aprilie, cand sarbatoresc ziua transplantului, sarbatoresc triumful vietii asupra mortii. Noi, medicii, am pastrat legatura cu ei, din doua motive: primul este afectiv, iar al doilea, pacientii sunt sub urmarirea permanenta a clinicii noastre, fiind dependenti de anumite tratamente indispensabile transplantatilor.
Reporter: Programul de transplant a demarat imediat dupa ce cadrul legal a fost pus la punct?
Dr. Irinel Popescu: Programul de transplant in general, nu doar cel hepatic, a inceput atat cu implicarea mea cat si a prof. dr. Dan Tulbure, cand Romania isi propusese sa aiba un program de transplant care pleca de la donatori, pentru ca Romania trebuia sa aiba un numar de donatori. In etapa initiala ne-am pus chiar problema ca in masura in care nu avem posibilitatea sa utilizam organele sau o parte din organe pe teritoriul Romaniei, sa le trimitem unor centre din Europa care fac transplant.
Prin urmare, programul de transplant hepatic s-a cladit in acest context. Pe de o parte numarul de donatori nu era unul mare, ci destul de mic. Pe de alta parte, riscurile interventiei erau foarte mari si pentru primii pacienti, cel putin 5-6 ani, a fost mai curand un act de curaj sa accepte operatia de transplant hepatic in tara.
Reporter: Cine obtinea acordul pentru donarea organelor?
Dr. Irinel Popescu: Abia prin 2006, dupa ce s-a infiintat Agentia Nationala de Transplant, Romania a inceput sa aiba o politica sistematica la nivel national de spitale care stiau cum sa selecteze donatorii, sa diagnosticheze moartea cerebrala, sa mentina donatorii, sa abordeze familia. A aparut, atunci, profesia de coordonator de transplant. Acesti oameni au fost alocati marilor spitale din Romania. Ei erau cei care abordau familia si purtau discutia referitoare la donarea de organe. Astfel, s-a trecut de la un pionierat la un aport mai sistematic si mai riguros al Agentiei Nationale de Transplant si al coordonatorului national, dr. Victor Zotta.
Romania a inregistrat rezultate excelente in tranplantul hepatic
Reporter: Programul de transplant a cunoscut o crestere spectaculoasa, dupa care numarul donatorilor a scazut, din nefericire, brusc. Unde ne aflam acum?
Dr. Irinel Popescu: Din 2006 am atins 20 de operatii de transplant pe an. Incet-incet am crescut, pe masura ce numarul de donatori se marea, astfel ca s-a ajuns la perioada maxima din 2013-2014. In 2013 am avut 122 de operatii de tranplant. Atunci ne-am dat seama ca este depasita capacitatea centrului de la Fundeni. Au fost si situatii in care erau doua sau chiar trei operatii pe zi, ceea ce suprasolicita echipele. Acesta este motivul pentru care am promovat un alt centru, cel de la Spitalul Sf. Maria, in ideea de a nu pierde niciun donator. In 2014 am efectuat tot 122 de transplante, dar interventiile s-au impartit intre Spitalul Fundeni (105) si Spitalul Sf. Maria (17).
Din toamna lui 2016, din pacate, numarul de donatori a scazut si continua sa scada…
Reporter: Stiu ca Romania a inregistrat rezultate excelente in tranplantul hepatic. Cum stam la capitolul cifre?
Dr. Irinel Popescu: Rezultatele noastre sunt comparabile cu toate datele Europene:
Rata de supravietuire post operatoriu – 92%
Rata de supravietuire la 1 an de la transplant – 88%
Rata de supravietuire la 5 ani de la transplant – 79%
Reporter: O campanie nationala de constientizare a importantei actului de donare in salvarea altor vieti ar fi ajutat la mentinerea numarului optim de donatori, dar, din pacate, asta nu s-a intamplat. Ce ati ales sa faceti in conditiile in care nu ati primit un asemenea ajutor mediatic?
Dr. Irinel Popescu: Ne-am adaptat sitiuatiei. In anii de varf, 2013-2014, deschiderea celorlalte centre a fost un fapt dictat de necesitati, asa cum, acum, replierea inapoi este dictata tot de necesitati.
Reporter: Banuiesc ca este frustrant sa ai specialisti, tehnologie, dar sa iti lipseasca donatorii, dupa atatia ani in care ati muncit pentru a face un sistem atat de greoi sa functioneze. Totusi, pacientii cu grave probleme hepatice trebuiau salvati! Cum v-ati adaptat noilor date ale problemei?
Dr. Irinel Popescu: Noi am introdus relativ devreme transplantul de la donatorul in viata, si la adulti, si la copii. De-a lungul anilor ne-am diversificat procedurile, prelevand atat de la donatorii in moarte cerebrala, cat si de la cei in viata. S-a dovedit ca si aici pot fi obtinute rezultate foarte bune.
La nivelul anilor 2001-2002 am introdus acest procedeu si, in timp, l-am mentinut. Aceasta, in vreme ce in Europa, pentru ca numarul de donatori in moarte cerebrala devenise foarte mare, s-a considerat ca nu mai este nevoie de donatorul in viata si multe programe au abandonat aceasta metoda si acest procedeu. Noi l-am mentinut si bine am facut, pentru ca, iata, in aceste conditii in care in Romania numarul donatorilor in moarte cerebrala au scazut atat de mult, donatorul in viata ramane una din resursele la care apelam si vom apelam pentru a salva niste bolnavi care au nevoie de transplant dar care, in ultima perioada, nu mai pot beneficia de organul prelevat de la donatori in moarte cerebrala.
In zona noastra georgrafica, Turcia are un program foarte bun de transplant de la donator in viata, cu fragment de ficat.
Reporter: Si totusi, sunteti foarte putini. Doar 4 chirurgi in toata tara care fac transplant de ficat…
Dr. Irinel Popescu: Azi, asa putini cum suntem, sa stiti ca… somam, cum s-ar spune. La un moment dat, au existat voci, rau-voitoare, care spuneau ca am creat un fel de monopol. Ce nu s-a spus, insa, e faptul ca intr-un program de transplant, rezultatele sunt direct proportionale cu volumul operator. Cu cat volumul operator e mai mare, cu atat rezultatele sunt mai bune. Asta s-a demonstrat prin studii occidentale, pe multe centre si in multe tari.
Nu aveam niciun motiv sa deschidem un al doilea program, cata vreme volumul de operatii nu era destul de mare. In acest moment, pentru necesitatile Romaniei, e suficient. La Iasi, spre exemplu, anul acesta nu s-a efectuat niciun transplant.
Reporter: Si daca situatia va reveni la normal si numarul donatorilor ar creste brusc? Faceti fata?
Dr. Irinel Popescu: In momentul in care situatia va reveni la normal, lucrurile se vor adapta. Noi speram ca Romania va ajunge la un numar de 200 sau peste de transplante hepatice pe an. Atunci va asigur ca sunt alte generatii de chirurgi pregatite. Pentru ca asa cum s-au format conf. dr. Vlad Brasoveanu, dr. Doina Hrehoret si prof. Cristian Lupascu de la Iasi, tot asa vor fi si alti chirurgi de transplant capabili sa efectueze aceasta operatie.
Eu am considerat ca am datoria sa coondonez activitatea de transplant hepatic din motivele pe care vi le-am expus, insa mereu a existat preocuparea de a forma generatiile urmatoare, care erau necesare pentru situatiile in care volumul de munca devenea din ce in ce mai mare.
In acesti peste 20 de ani s-au pregatit, in special in spitalul nostru, dar si in alte centre, chirurgi care, intai cu ajutorul nostru, apoi complet independenti, pot efectua singuri un transplant de ficat. Eu mi-as dori sa ajungem in punctul in care numarul donatorilor in moarte cerebrala va creste asa cum ne dorin si va asigur ca momentul nu ne va gasi descoperiti, nici daca brusc am avea 200 de donatori.
In Occident, agentiile nationale de transplant au un buget distinct pentru promovarea mediatica
Reporter: Credeti ca sunt perspective?
Dr. Irinel Popescu: Aceasta nu tine de noi, ci de recastigarea increderii populatiei. Si mai tine de o anumita politica a Ministerului Sanatatii de promovare a ideii de donare si de prelevare de organe in marile spitale.
Reporter: Cum se constientizeaza populatia in strainatate? Cum li se explica oamenilor cat de important e actul de donare a organelor in cazul unui pacient aflat in moarte cerebrala?
Dr. Irinel Popescu: Vreau sa fie clar un lucru: in Romania este o opinie bazala favorabila transplantului si donarii de organe. Inca de la inceput, desi au existat dezbateri, s-a castigat increderea populatiei. Cresterile si scaderile numarului de donatori tin foarte mult de imaginea transplantului in media.
In Occident, agentiile nationale de transplant au un buget distinct pentru promovarea mediatica, iar lucrurile au fost cuantificate. Dupa o campanie mediatica, numarul donatorilor in moarte cerebrala creste, apoi urmeaza o descrestere si e nevoie de o noua campanie.
Reporter: Regretati ca nu ati ramas in strainatate? Cu siguranta ati avut numeroase oferte!
Dr. Irinel Popescu: Nu numeroase, dar au existat. Posibilitatea cea mai clara era sa imi continui activitatea in Statele Unite. Insa, retrospectiv, lucrurile nu pot fi schimbate, asa ca nu am de ce sa regret… Toti medicii care eram acolo, la pregatire, am avut alternativa de a ne continua activitatea in America. Puteam sa raman sau sa ma intorc in tara de origine si sa fac pionierat. Fiecare a ales acolo unde a simtit. Exista o inclinatie afectiva in luarea unei decizii.
Reporter: Care este cea mai dezvoltata tara din lume la capitolul transplant hepatic?
Dr. Irinel Popescu: Am o parere foarte clara. Multa vreme Statele Unite au detinut suprematia. In ultimii 10 ani, locul 1 incepe sa fie luat din ce in ce mai mult de Coreea de Sud. De ce spun asta? Pentru ca Asia- si aici ma refer la Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, Hong Kong – multa vreme, din motive culturale, a avut un numar foarte scazut de donatori in moarte cerebrala.
Acolo a inceput transplantul cu fragment de ficat la adult, in special. El a fost dezvoltat mai intai in Japonia, apoi preluat de Coreea, Taiwan si Hong Kong. Intre timp, aceste tari au promovat si ele conceptul de moarte cerebrala si, cu exceptia Japoniei, l-au si dezvoltat.
Coreea de Sud a inceput sa aiba un numar important de donatori in moarte cerebrala, la fel Taiwan si Hong Kong. Intre timp, insa, ceea ce au facut ei, au dezvoltat la un nivel neimaiintalnit transplantul cu fragment de ficat. Din acest punct de vedere, Coreea nu se compara in momentul de fata cu nicio alta tara, pentru ca transplantul cu fragment de ficat este atat de dezvoltat acolo incat nu au competitori. In timp ce noi am efectuat doar doua, ei au sute de interventii in care transplanteaza doua fragmente de ficat de la donatori in viata si le implanteaza primitorului, pentru ca in final sa alcatuiasca un fel de ficat intreg. Celelate operatii de transplant cu un singur fragment de ficat, reprezinta o metoda relativ curenta la coreeni, cu rezultate absolut impresionante. In momentul de fata, Centrul Medical Asan de la Seoul, al prof Sung-Gyu Lee mi se pare a fi liderul mondial.
Eu am fost doar in vizita in Coreea, insa echipa mea, atat conf. dr. Brasoveanu, cat si dr. Hrehoret au facut stagii si s-au format acolo. De aceea am constatat cu amuzament ca, daca eu a trebuit sa ma pregatesc in Europa de Vest si in Statele Unite, iata ca polul de pregatire s-a mutat, in prezent, catre Asia.
Reporter: Cat de expusi sunt chirurgii imbolnaviri cu diversi virusi periculosi in sala de operatie. Ati reusit sa va feriti?
Dr. Irinel Popescu: Din pacate, nu exista ceva care sa ne protejeze. Fiecare medic isi asuma acest risc.
Unul dintre marile riscuri il reprezinte infectia virala, cu virusi hepatici din cauza bolnavilor cu care intram in contact direct. In aceasta clinica si profesorul Dan Setlacec, maestrul meu, si succesorul lui au avut infectie virala B.
In cazul meu, astfel de intepaturi in operatii au fost destule, iar riscul infectarii a existat in permanenta. In 2008 am facut mai multe luni de Interferon ca profilaxie pentru o posibila infectie cu virus C, care pana la urma a ramas negativ. Acest risc exista si nu cred ca sunt metode de a-l preveni. Exista un tip special de manusi, dar nu te protejeaza complet ci numai partial.
Reporter: V-ati imbolnavit vreodata atat de rau incat sa ajungeti sa fiti internat in spital?
Dr. Irinel Popescu: Nu
Reporter: Si cand plecati de la spital, cand nu va mai ganditi deloc la serviciu, fie care sunteti in concediu, fie ca v-ati luat cateva zile libere, cum va relaxati?
Dr. Irinel Popescu: (rade, usor incurcat). Timpul liber de care dispun il dedic atat celor doua nepotele ale mele, cat si intalnirii cu cativa prieteni care nu sunt din zona medicala si cu care imi face placere sa port discutii. Din cand in cand, vizitez diverse locuri ca sa inteleg cat pot ce se intampla in lumea asta, cine suntem, de unde venim si incotro mergem, care a fost istoria omenirii, cum se reflecta ea in punctul in care suntem azi si de aici incolo ce perspective ar fi. Sunt pasionat de istorie, iar in ultimii ani m-am apropiat din ce in ce mai mult de religie.
Reporter: Sunteti pasionat si de calatorii?
Dr. Irinel Popescu: Doar in contextul mentionat mai sus. Din punctul meu de vedere, calatoriile nu sunt obligatorii. Ganditi-va ca Jules Verne a scris cartile pe care le-a scris fara sa plece niciodata din Franta. Profesorul Setlacelc era un om care avea chiar o aversiune pentru calatorii, dar care stia enorm nu numai despre evenimentele istorice, dar si despre locuri si despre ce se intampla acolo. Calatoriile nu sunt esentiale. Evident ca, daca ajungi undeva, la fata locului, poate ai o imagine mai nuantata a ceea ce citisesi sau vazusesi in fotografii sau documentare, dar e mai important sa intelegi decat sa vezi la fata locului.
Reporter: Arta va place?
Dr. Irinel Popescu: Nu ma pasioneaza atat cat ar fi cazul, poate pentru ca nu am o pregatire de specialitate si sunt lucruri pe care nu le inteleg intotdeauna. Imi place, dar nu in mod special, ci in masura in care completeaza putin educatia.
