Izidor Ruckel, fost pacient al spitalului de copii cu dezabilitati din Sighetul Marmatiei, a povestit, joi, calvarul celor noua ani petrecuti in centrul de plasament, pana sa fie infiat de o familie din Statele Unite, la inceputul anilor '90.
„Am fost adoptat in 1991 din plasamentul din Sighetul Marmatiei. Viata mea inainte de Revolutie era foarte diferita alaturi de cei 300 sau 400 de copii cu care am crescut. Noi nu am stiut ca se poate trai mai bine, pentru ca nu ne-a invatat nimeni. Daca o persoana venea sa-ti dea in cap fara sa fi facut nimic era foarte normal. De multe ori, copiii au platit pentru greselile adultilor.
Copiii nu au cerut sa se nasca, dar in cele din urma ei sunt cei care au platit pretul cel mai mare. Institutiile au fost create pentru ca acesti copii sa aiba un loc in care sa traiasca si sa se dezvolte. In schimb, au devenit un cosmar pentru acestia. Doar in institutia mea cei mai multi dintre copii s-au imbolnavit atat fizic, cat si psihic. Nu pentru ca ei ar fi fost bolnavi atunci cand au intrat in acest centru, ci pentru ca centrul este cel care i-a imbolnavit.
Cea mai mare grija a mea astazi este cea din punct de vedere medical. Medicatia pe care au primit-o acesti copii, nu doar ca nu i-a ajutat sa se vindece, ci i-a imbolnavit mult mai rau si in multe cazuri i-a condus la moarte”, a precizat Izidor Ruckel, joi, in cadrul unei conferinte de presa organizata de Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER) cu ocazia depunerii unei plangeri penale pentru tragerea la raspundere a celor vinovati de moartea a 771 de copii, inainte de 1989, in trei camine spital.
Izidor Ruckel a mai aratat ca cea mai neagra amintire a celor noua ani petrecuti in centrul de plasament a fost cand o infirmiera nemultumita de munca pe care a prestat-o l-a batut cu o coada de matura. „M-am nascut in Tusnad. Aveam poliomielita si, la 6 luni, o femeie i-a spus mamei sa se duca la Sighetul Marmatiei ca acolo ma pot ajuta. M-a dus si m-a lasat la Leaganul de copii pana la 3 ani. Acolo a venit un doctor si a ordonat sa ma trimita la orfelinatul pentru copii cu dizabilitati din Sighetul Marmatiei unde am stat pana la 11 ani. Am crezut ca o sa mor intr-o noapte pentru ca nu am putut sa am grija de ceilalti copii. Unei femei nu i-a placut cum am ajutat-o la munca si m-a batut mult pe mine si pe un alt baiat cu o matura, incat am crezut ca mor. Mi-au dat medicamente cand eram bolnav. De fiecare data vomitam. Imi era foarte rau. Am crezut ca nu o sa mai traiesc”, a mai povestit fosta victima a centrului de plasament.
Ruckel a mai declarat ca, atunci cand s-a intors in vizita dupa 10 ani la centrul de plasament conditiile de trai s-au imbunatatit, insa mentalitatea si comportamentul personalului fata de copii bolnavi era aceleasi.
„Aceste institutii destinate copiilor cu dizabilitati au fost create in mod special pentru a nu fi descoperite vreodata. Plasamentul din Sighetul Marmatiei era izolat, in munti. Guvernul Romaniei nu avea habar despre existenta acestora, desi erau institutii publice. Institutiile statului aveau menirea sa verifice conditiile din aceste institutii si nu au facut-o niciodata. Dupa 10 ani m-am intors sa vizitez amplasamentul. Cateva lucruri s-au schimbat in bine, insa comportamentul personalului fata de copii a ramas acelasi, nu s-a schimbat absolut deloc. Am fost surpris. La fel si mirosul. Era acelasi ca dinainte de Revolutie”, a mai aratat cel care si-a petrecut copilaria intr-un spital comunist.
El a mai precizat ca hrana a fost ani de zile foarte proasta, la fel medicamentatia prescrisa de personalul medical al centrului de plasament.
Citeste si: Durere in partea stanga a corpului – cauze si remedii- catena.ro
„Caminele spital au evoluat in aceste adevarate depozite care au gazduit copii cu dizabilitati. Daca acesti copii ar fi beneficiat de conditiile pentru care au fost trimisi acolo, astazi am avea o generatie intre 30 si 40 de ani mai numeroasa care sa contribuie la buna functionare a societatii. In schimb, astazi ne confruntam cu un numar mare de supravietuitori care locuiesc pe strazi sau in alte institutii de ocrotire. Noua ani dimineata am baut numai lapte, cateodata cu paine. Noua ani in fiecare dimineata. Dupa masa si seara ne mai schimbau putin mancarea, adica o zi mamaliga, alta zi fasole, alta zi varza sau cartofi. Dupa care se repeta totul.(...) Inainte de 1989 persoanele cu dizabilitati erau pur si simplu impiedicate sa iasa in public, sa mearga pe strada. Cred ca o noua generatie va schimba Romania si sunt recunoscator sa fiu aici si sa reprezint aceasta cauza. Multi oameni din Romania nu stiu ce s-a intamplat pe vremea lui Ceausescu cu plasamentele si cand le arat dovezile sunt surprinsi si nu le vine sa creada ca a existat asa ceva in Romania. Cred ca a venit timpul sa reparam greselile trecutului si sa-i aducem pe cei vinovati in fata justitiei”, a mai aratat Izidor Ruckel.
In cadrul aceleasi conferinte de presa, Radu Preda, presedintele IICCMER, a aratat ca de cele mai multe ori, in spitalele camin care adaposteau copii cu dizabilitati, acestia erau sedati, principala preocupare a personalului fiind linistea deplina.
„Majoritatea medicamentelor, daca vom reusi sa facem rost de lista lor, vom observa ca erau sedative. In toate marturiile pe care le avem, obsesia personalului din aceste institutii era ca minorii sa nu faca galagie. Sa fie cat se poate de linistiti, de aceea apelau si la masuri extreme. Ii legau de paturi, ii tineau in niste custi. Regimul comunist, pe fundalul unei politici pro-nataliste care avea in vedere cantitatea dar nu si calitatea vietii a hranit ideologic si faptic aceste forme de abuz. Pe noi ne intereseaza inclusiv responsabilitatea politica pentru ca cineva a dat ordin ca aceste lucruri sa se intample, le-a facut posibile. Elita politica de atunci de la nivel judetean este responsabila de aceste atrocitati. Toate Sfaturile Populare de dinainte. Sunt si oameni in viata cu pensii foarte bune care au supervizat activitatea unor astfel de institutii. Numirea in toate aceste institutii era politica”, a completat Radu Preda.
Izidor Ruckel este unul din zecile de mii de orfani neglijati descoperiti de presa occidentala atunci cand Romania, recent eliberata de comunism, si-a deschis portile in 1990. ABC News 20/20 a realizat mai multe reportaje care dezvaluiau adapostirea inumana a copiilor cu dizabilitati, inclusiv o poveste despre Izidor, pe cand avea 10 ani, si prietenii sai din orfelinat. Un cuplu din San Diego, Danny si Marlys Ruckel, au aflat povestea sa si l-au adoptat in 1991.
Izidor s-a nascut sanatos, cel de-al treilea copil din familia sa, dar la 6 luni s-a imbolnavit grav. Dupa o indelungata internare, picioarele sale s-au strambat, iar doctorii i-au informat parintii ca acesta a contractat o boala necunoscuta. Parintii sai l-au lasat acolo si nu s-au mai intors. La varsta de 3 ani, oficialitatile l-au transferat la Spitalul pentru Copii Irecuperabili, situat in Sighetu Marmatiei.
Timp de 8 ani, Izidor a supravietuit unor conditii infioratoare, pana cand s-a rugat cu indrazneala de un vizitator american sa il ajute pe el si pe prietenii lui: „Duceti-ne in America.”
Dupa sosirea in Statele Unite, doctorii au stabilit ca acesta contractase poliomelita pe cand era copil si ca avea nevoie de mai multe operatii. In cele din urma, doctorii i-au putut salva picioarele, concepand o proteza detasabila pentru ca acesta sa poata functiona independent.
Citeste si: VIDEO Ce a surprins Igor Cuciuc la mormântul fiicei sale: "Puișorul nostru"- radioimpuls.ro
In 2001, ABC News 20/20 l-a insotit pe Izidor, atunci in varsta de 21 de ani, pe parcursul primei sale vizite inapoi in Romania. Producatorii au surprins reuniunea cu familia sa de origine. De asemenea, Izidor a vizitat caminul spital in care a crescut, unde conditiile se imbunatatisera pentru unii copii, dar nu si pentru cei cu dizabilitati grave. In plus, unii dintre prietenii sai vechi depasisera varsta in care mai puteau primi ajutor social si fusesera externati pentru a cersi pe strada sau fusesera transferati la un azil de batrani.
Calatoria l-a inspirat pe Izidor sa isi scrie autobiografia, "Abandonat pe viata", in speranta ca povestea sa poate ajuta alti orfani. Animat de experienta sa si de dorinta de a fi o voce pentru cei lasati in urma, Izidor a devenit un promotor pentru drepturile orfanilor, intrand in parteneriat cu mai multe organizatii pentru a atrage atentia asupra problemelor cu care acestia se confrunta.
Sursa: News.ro
