VIDEO - Asta-i România! Bolnavi de singurătate. Bătrânii, fără sprijin și ai nimănui
Singuri pe lume, rămași ai nimănui când le este cel mai greu, prea obosiți să-și ducă povara bătrâneții și prea dezamăgiți ca să mai facă ceva. Cu gândul mereu în trecut, încrâncenați, triști și niciodată fericiți. Îi vedem în jurul nostru, în piețe, în parcuri, pe străzi, umblând precum fantomele. Sunt bunicii mei, ai tăi, ai noștri și ai nimănui.
Author: Maria Stiuca miercuri 14 februarie 2024 , 13:58
- În primul rând, că este un om care trăiește în trecut. O persoană în vârstă trăiește foarte mult din amintiri. Dacă vrei să-i faci o plăcere foarte mare, îi dai ocazia să povestească ce făcea când era în armată sau când s-a căsătorit sau s-a îndrăgostit de soția lui, cum erau colegii pe vremea aceea, cum erau locurile și nu este o bucurie mai mare pentru un părinte sau un bunic pe care-l ai decât să-l urci în mașină și să-l duci prin locurile pe unde bântuia când era în tinerețe sau
prin locurile unde a lucrat și oamenii care au lucrat cu el să-l recunoască și să-l salute. Această recunoștință pentru cine ai fost cândva este foarte importantă pentru o persoană în vârstă ”, a explicat Cristian Andrei, psiholog.
Bătrânii, singuri și ai nimănui
Îmbrăcați în haine cernite își duc pașii de acasă spre nicăieri și înapoi acasă.
Pentru ei, zilele sunt toate la fel, iar timpul parcă e mai greu de dus ca niciodată.
Și dacă la țară oamenii își mai ocupă timpul prin gospodărie sau schimbând o vorbă cu vecinii de peste gard, la oraș singurătatea e și mai dureroasă. Luni, ani la rând, bătrânii sunt prizonieri între pereții propriilor locuințe în care și-au strâns toată viața, trăind azi doar din amintirea zilei de ieri.
„- Trăiți singură?
- Trăiesc singură, da.
- Cum e?
- Să știți că singurătatea e foarte grea. Sunt văduvă de 45 de ani”, a spus doamna Jeni.
Într-un apartament din Capitală o găsim pe Vicenția Georgescu. Are 70 de ani și de jumătate de an, de când și-a pierdut soțul a rămas singură pe lume.
„- Acum, singură, nu este același lucru. E deja jumătate de viață pentru mine…
- Ce înseamnă soțul pentru dumneavoastră?
- Totul! Era un om extraordinar, era jumătatea mea perfectă”, a spus femeia.
Nici zilele, nici nopțile și nici sărbătorile nu mai sunt cum erau, ne spune femeia.
„- Cum e momentul când vă pregătiți masa, de exemplu?
- La început, cumpăram la fel ca înainte, pentru două persoane, până mi-am dat seama că nu reușeam să mănânc tot și am început să fiu mai calcultă, n-am fost niciodată o persoană calculată, niciodată! N-am știut nici cât am salariul, soțul meu făcea asta, el avea un domeniu, eu aveam alt domeniu.
Nu mi-au plăcut niciodată banii, decât să-i cheltui, atât. Nu mi-a plăcut niciodată să țin ordinea, dar acum trebuie să le fac pe toate singură și e foarte greu. Noroc că soțul meu, înainte să…când putea să fie lucid, am un caiet în care mi-a scris pe ce buton să apăs, mi-a lăsat totul atât de ordonat, așa cum a fost toată viața, era un om extrem, extrem de ordonat.
De Revelion am stat singură, cu soțul meu, cu fotografiile lui în jur și asta a fost.
- Ce ați simțit?
- Neputință, durere, regret. Am gătit de toate, dar nu mi-a fost nici foame, nu mi-a trebuit nimic”, a mai mărturisit femeia.
De când și-a pierdut jumătatea parcă și-a pierdut echilibrul și tot sensul vieții. S-a trezit singură într-o lume care n-o recunoaște și care n-are timp de ea.
A muncit o viață și s-a ales cu o pensie care abia îi permite să iasă din casă. Nu-și permite mai mult decât să supraviețuiască.
Vârstnicii, sprijin pentru copiii din comunitate
E imaginea care spune multe despre societatea în care trăim, care are grijă să-i arunce undeva la margine pe cei de la care am avea atât de multe de învățat. Îi tragem pe linie moartă și îi abandonăm acolo, unde cad pradă neputinței și singurătății.
Trăiesc și atât, măsurând timpul între două cupoane de pensii și între două sărbători din an, când speră să-și strângă în brațe copiii și nepoții în vreme ce în străinătate, alții trăiesc la 70 de ani mai intens ca niciodată: îmbrăcați colorat, senini, cu zâmbetul pe buze, plimbându-se prin parcuri, muzee sau stând de vorbă pe la terase.
Pe doamna Ioana o găsim într-unul dintre centrele „generații” ale Fundației „Principesa Margareta”, aici unde seniorii dornici pot fi sprijin pentru copiii din comunitate, într-un program afterschool, un schimb de energie atât de binevenit și pentru cei mici, dar și pentru cei vârstnici.
Doamna Ioana, membru voluntar pentru copiii de la Fundația Regală Margareta a României
[Sursa foto: Asta-i România]
Bătrânii nu sunt o povară socială, ci o resursă pentru cei din jur, dacă li se oferi această șansă- e viziunea Fundației Regală Margareta a României, care luptă să redea demnitatea bunicilor noștri.
