VIDEO - Asta-i România! Povestea femeii care trăiește singură, într-un bordei dintr-o pădure. Singurul său venit este de 160 de lei pe lună
Povestea femeii care trăiește singură într-un bordei, într-o pădure, arată că viața nu este la fel de ușoară pentru toată lumea. Cât i-a trăit soțul, împreună săpau fântâni, iar acum, de când e singură, sapă morminte ca să câștige o pâine. Singurul venit e ajutorul social de 160 de lei. Nu se plânge, e demnă și muncește cât un bărbat.
Author: Maria Stiuca miercuri 21 februarie 2024 , 15:52
Maria Dinu, femeia care locuiește singură în pădure
Un drum de pământ șerpuiește în sus, printre dealuri, lăsând pădurea de o parte și de alta. Îl urmăm până sus, în luminiș, unde pe o colină și-a făcut cuib Maria Dinu sau „femeia din pădure”, așa cum o știe lumea din jur. Are 63 de ani și de 40 trăiește aici, în bordeiul de pământ ce stă să cadă peste ea.
La 63 de ani sapă morminte și locuiește singură într-o căsuță din pădure
„M-au anunțat niște oameni de bine, care știau cazul. Eu am apucat și am venit aici în iarnă, când a nins foarte tare. Am lăsat mașina mult mai în spate, unde vedeți acolo și am ajuns până aici. Chiar mă gândeam cât de dificil îi este bătrânei să urce până aici. Ea trăiește din săpatul gropilor, la cimitir.
Cam asta e modalitatea prin care se pătrunde la ea în casă. Dacă pot spune că e un lucru bun aici, e peisajul”, a explicat Richard Zamfirache.
Și n-am fi știut să ajungem până în acest loc ascuns de ochii lumii, fără ajutorul lui Richard Zamfirache, un om care de ani buni găsește și ajută oamenii în nevoie, acolo unde alții nici nu s-ar osteni să caute.
Astăzi, ajunge la ușa Mariei, o femeie care se chinuie să supraviețuiască și nu se dă în lături de muncă.
„- Și cum decurge o zi a dumneavoastră, aici, în pădure?
- Câteodată mă cheamă să plec cu ziua.
- Unde mergeți?
- La lume, prin sat.
- Și cu ce îi ajutați, ce faceți pentru ei?
- Desfund, la sapă, la porumb, cu ziua la om, cărat lemne.
- Mai mă duc, ce să fac, după bani? Eu, din păcate am întâlnit foarte mulți oameni puturoși. Nu muncesc. Dar mie îmi place, într-adevăr îmi place să mă duc. Cu bărbatul meu mă băgam în fântână. Aveam un crivac de fier și bărbatul meu săpa, uite cu un căzănel d-ăla. Făceam fântâni, 13-20 de metri. Făceam fântâni dar după ce a murit bărbatul meu, nu am mai făcut.
- Când a murit?
- Are vreo 13 ani”, a mărturisit bătrâna.
Soțul i-a fost mereu alături. Au muncit cot la cot săpând pământul și făcând fântâni în curțile oamenilor de la sate. După moartea bărbatului, Maria și-a luat toată viața într-o sacoșă și a plecat în lume. Așa a ajuns aici, unde a continuat să facă ce știa mai bine: să muncească pentru o pâine.
„- E greu de o femeie singură, dar ce să faci, unde să te duci și ce să faci?
- Și câți ani ați fost împreună cu soțul dumneavoastră?
- Am avut 35 de ani. Aveam 22 de ani eu, când l-am luat.
- Și cum v-ați cunoscut?
- La Câmpina, lucra la foraje el, în petrol. Ne-am întâlnit acolo și am venit aici, aici a fost să fie”, a mai mărturisit femeia.
Și, ca o ironie a sorții, după ce toată viața a săpat în măruntaiele pământului după un strop de apă ca să nu moara alții de sete, acum ea e cea care are nevoie de o fântână. Noroc cu ploaia de la Dumnezeu și cu izocoarele pădurii, ne spune femeia.
Cum toată viața a muncit cu ziua ca meșter, când la unul, când la altul, fără carte de muncă, femeia s-a trezit fără pensie la bătrânețe. Acum, toți banii care îi intră în casă sunt din ajutorul social, mai puțin de 200 de lei pe lună.
Numai ea și Dumnezeu știu cum trăiește cu bruma asta de bani.
Maria Dinu se descurcă singură în inima pădurii
[Sursa foto: Asta-i România]
În casă, soba scoate mai mult fum decât căldură, tavanul stă să cadă, iar pereții „sunt întăriți” de icoane la care femeia se închină și cere milă în fiecare seară.
Norii negri se adună peste deal și începe să plouă mocănește. Poteca ce leagă bordeiul de restul lumii se înmoaie, pământul galben se transformă intr în lut lipicios care se prinde de picioare îngreunându-le cu fiecare pas.
Pământul i a dat mereu de mâncare și îi dă si acum. Când e vreo înmormântare în satele din jur, oamenii o cheamă să sape mormântul răposatului. Aici, în cimitir, nu se teme nici de moarte, nici de muncă.
„- Când moare cineva, ne cheamă și facem groapa. Și acolo e muncă multă. Și acolo, pentru că sunt ploi, noroi. Când e iarnă e înghețat.
- Cât vă ia?
- Cam o zi și jumătate ne ia dacă e înghețat”, a mai spus femeia.
Se face seară. E timpul să ne luăm rămas bun de la femeie, nu înainte să-i promitem că ne vom întoarce într-o zi cu vești bune.
