VIDEO - Asta-i România! Satul din județul Vrancea cu un singur locuitor
În vreme ce noi ne înghesuim în apartamente de bloc și trăim pe fugă, în aglomerația orașului, satele noastre tihnite se șterg încet, încet de pe hartă. Casele devin ruine, oamenii devin amintiri și tot ce a fost odată viață e înghițit de natură. Mergem acum într-un sat din Vrancea, unde n-a mai rămas decât un om. E singur și mâhnit la gândul că după el nu va mai fi nimic în locurile astea.
Author: Maria Stiuca marți 26 septembrie 2023 , 14:41
Asta-i România! Satul din județul Vrancea cu un singur locuitor
„Înainte erau 24 de case! 24 de fântâni, 24 de familii, dar din timp în timp s-au dus, până nu a mai rămas decât unul. Eu adică. Câte unul, câte unul s-au dus. Care a plecat la oraș, care s-a dus colea, la cimitir, că e aproape”, spune bărbatul.
Singurul locuitor într-un sat din Vrancea
Un om între ruine... o nălucă vie ce bântuie amintirile altora – singurul om care mai calcă potecile unui sat pe care natura se încăpățânează să-l înghită încet. Încet se șterge de pe hartă.
Așa îl găsim pe nea Ion- la capătul unui drum ce te duce parcă în pustiu.
E liniște, verde cât vezi cu ochii și din loc în loc câte un vârf de munte răsare la orizont, asemenea unui pinten. Aici, sus, aproape de cer, aveam să aflăm povestea omului dornic să întâlnească oameni, să le strângă mâna și să împartă cu ei binețea.
De 10 ani trăiește aici precum un pustnic, singur, într-o casă veche în care au văzut lumina zilei 5 generații și din care toți s-au dus. Numai el a rămas întrebându-se cine va mai închide ușa după ce se va duce și el?
„Teiul l-am pus când aveam 14 ani și acum are aproape 60. A crescut, are 30 și ceva de metri... L-am curățat, cu timpul o sa îl retez ca mi-e frică că vine pe casă. Au făcut-o străbunicii și acum o dărâm eu?”.
„Casa e făcută de tata lui tataie! Are în jur de 300 de ani! Încă mai durează, totul e bun, nu e putred”.
Aici a trăit de când se știe, aici și-a făcut o familie și și-a crescut copiii. A adunat bucurii și tristeți pe care ar vrea să le împărtășească acum cu cineva, dar nu are cu cine. Despărțit de soție, singura speranța i-a rămas la cei doi copii care și-au văzut însă de drumul lor.
A muncit din greu toată viața, iar acum, la bătrânețe a ajuns la mila lui Dumnezeu. N-are niciun leu pensie pentru că în actele statului n-are vechime ca să obțină o brumă de bani. Ar trebui să ia la rând județele în care a lucrat și să alerge după hârtii din care să reiasă că a pus și el cândva osul la țara asta. Ca să nu moară de foame, muncește cu ziua pe unde apucă, bate dealul la pas în fiecare zi până jos în sat.
Deși trăiește în mijlocul naturii, bătrânul nu are nici măcar o roșie în gradină și nicio pasăre în curte. N-are timp nici să se îngrijească de ele și nici să le păzească de sălbăticiuni, ne spune nea Ion. Așa că e nevoit să-și cumpere până și pâinea de la magazin.
Își duce amarul, singur, într-un sat uitat de lume
Seara îl prinde în cămăruța lui întunecată, unde a adunat toată averea.
Un pat, o masă, o sobă veche și un aparat de radio, e singura lui legătură cu lumea... Așa află ce se mai întâmplă prin țară.
Și când vine noaptea, nea Ion aprinde lampa ca pe vremuri... curentul electric n-a ajuns până la el și nici nu va ajunge vreodată, spune cu amar.
„- Care-s cele mai mari necazuri ale dumneavoastră, nea Ion?
- Una: că nu am lumină- nu am avut defel! Pe timpul lui Ceaușescu au vrut să bage lumină și a fost de la doi oameni de aici, care s-au dus
lângă mama acolo... să nu bage lumină, că ei se mută”.
Așa e nea Ion, dârz și călit de la atâtea încercări, așa cum sunt mulți ca el... Râde la ceea nouă ni se pare de plâns. Și oricât de greu îi este, pentru nimic în lume, n-ar pleca de aici.
Nu și-a imaginat vreodată că va ajunge să trăiască singur în tot satul. Ulița principală, altădată plină de viață, e acum o potecă îmbrăcată în vegetație, iar deoparte și de alta, casele îngenunchează rând pe rând. Numai vântul, ploaia și hoții mai intră prin ele, spune cu amar bătrânul.
Urme de sat și urme de viață, asta rămâne în urma noastră.
Îl lăsăm pe nea Ion parcă mai trist decât l-am găsit, mai îngândurat. Are și de ce. După el nu va mai fi nimeni și nimic pe aici, decât amintirea unui alt loc care s-a șters de pe hartă.
