Pe 14 iulie se împlinesc 9 ani de la moartea Mădălinei Manole iar Daniel Gheorghe, cel mai mare fan al artistei și un apropiat al acesteia i-a scris o scrisoare pe care a postat-o pe contul lui de soicalizare.
”Timpul nu iartă…
Scrisoare către MADĂLINA MANOLE…
Nu înţeleg, sau poate înţeleg prea bine, ce repede zboară timpul… Nu pot să nu mă las copleşit, să nu mă las „pradă” tristeţii şi furiei gândindu-mă la acea zi de 14 iulie
2010… Şi nu ştiu cum, şi de ce, Dumnezeu cheamă „acasă” mult prea devreme pe acei oameni minunaţi de care ne agăţăm uneori cu disperare şi pe care am vrea să-i ştim lângă noi o veşnicie! Fată dragă, nu am înţeles nicidecum de ce Dumnezeu te-a chemat atât de devreme la el. Însă vreau să ştii că nu te-am uitat, că mă gândesc la tine şi că mi-e dor. Numele tău îmi va aminti întotdeauna de acea persoană care ştie să zâmbească şi dintr-o ploaie, mai mult, ştie să facă zâmbete şi în jurul ei.
Rugămintea mea ar fi să nu încetezi să ne impresionezi şi să ne binedispui cu muzica ta, pe noi cei care te iubim. Aş vrea să mai spun atâtea, dar prefer ca atunci, când poate vei citi această scrisoare, să nu îţi umple sufletul de lacrimi! Cu tine am început și cu tine am ajuns aici. Am început împreună, dar acum nu mai ești aici. Nu mai ești de mult timp.
Nu știu pe unde te-ai rătăcit, la alt capăt de drum. Știu că m-ai însoțit până aici, dar nu ești lângă mine. M-am uitat și în stânga și în dreapta. Nu ești nicăieri. Am ochii plini de lacrimi și mă uit după tine. Da, că tu ești un singur lucru: fie trecutul meu care mă urmărește acum, în prezent, fie prezentul meu pe care nu vreau să îl fac trecut.
Te voi ajuta mereu, mereu voi fi alături de tine. Îți promit! Cu pași mărunți și cu lacrimi în ochi îți spun ‘Mi-e dor, îmi lipsești!’, spuse din toată inima. Acum... Am obosit. Sunt frânt, dar nu voi renunța... Sunt frânt de această pierdere. Poate că sună ciudat, dar te aștept. Cum n-am așteptat pe nimeni.
De aici de pe pământ, voi trimite „scrisori imaginare” ştiind că „acolo” există cineva care nu va rămâne nepăsător, şi gândul acesta mă va umple de bucurie, de tristeţe, şi cu tăinuită grijă îmi voi ascunde „marea de lacrimi” …