Corneliu Baba și pasiunea pentru portret

Cu o viață lungă și prolifică, artistul, născut în anul 1906 și plecat dintre noi în 1997, s-a confruntat cu două mari provocări: existența sa în istorie, între democrație, dictaturi și ideologii complet diferite, pe de o parte, și imposibilitatea încadrării într-un stil de pictură, pe de altă parte.

Unul dintre cei mai importanță pictori contemporani români, Ștefan Câlția, îl numea pe Corneliu Baba, pe bună dreptate, un „aristocrat al culturii”, având în vedere atât omul, cu formație intelectuală multiplă, de pictor, om de litere și violonist, cât și artistul, cu o forță remarcabilă pe pânză.

Atemporalitate într-un timp schimbător

Corneliu Baba este unul dintre maeștrii școlii românești de pictură, discipol al lui Nicolae Tonitza (1886-1940). A moștenit pasiunea și deprinde meșteșugul culorilor de la tatăl său, Gheorghe Baba, pictor post-impresionist și talentat peisagist. A studiat Literele și a învățat vioară cu un profesor particular. Adevărata vocație este însă cea de portretist. S-a format ca artist în perioada interbelică, apoi a fost martor al schimbărilor radicale pe care regimul comunist le-a adus cu el și al prigoanei elitelor culturale.

Cu toate acestea, pictura sa, considerată anacronică, exprimă un umanism profund, atemporal și o sensibilitate dureroasă. Deși aflat, cronologic, la secole distanță, Baba a fost asemănat adesea cu Rembrandt sau cu Goya.

Utilizarea clar-obscurului, a contrastelor puternice între lumini și umbre, dar și multe dintre personajele sale, încadrate prin vestimentație și decor în alte epoci dau impresia că privești o pictură clasică. În schimb, sentimentele umane sunt redate în profunzime, dincolo de timp, impresionând prin intensitate și ajungând la sufletul privitorului.

De la regi nebuni până la țărani odihnindu-se și oțelari care își pierd individualitatea

Corneliu Baba se face cunoscut publicului cu lucrarea „Jucătorul de șah”, debutul său oficial la Salonul de Artă din București din 1948. Pictura înfățișează un bărbat matur în fața unei table de șah, din care este vizibilă o parte și câteva piese. Impresionează prin remarcabila redare a concentrării pregătirii următoarei mutări și reacția la dificultatea în care este pus jucătorul de mutarea adversarului. Poziția mâinilor pe genunchi, privirea spre tablă și seriozitatea expresiei lasă impresia unei atmosfere dense de tensiune, la care privitorul simte că ia parte, în același timp contemplând de la distanță, așa cum pictorul pare să fie aproape, implicat în scenă și să se detașeze în postura de observator.

Regii nebuni ai lui Baba sunt o temă recurentă în opera sa, apărând în posturilor lor degradante, îngenunchiați, depersonalizați, chinuiți de fantasmele propriilor boli și neputințe. Este un manifest social, universal al artistului împotriva oprimării de orice tip, a regimurilor dictatoriale, dedicat memoriei celor inocenți, victime ale nebuniei, megalomaniei, acceselor paranoice și complexelor de putere, așa cum însuși maestrul mărturisea.

Țărani odihnindu-se și familii de muncitori sunt surprinse în diferite cadre și posturi, cu accent pe trăiri, forme, lumini și expresii care răzbat dincolo de tușe, până la noi. În grupul de „Oțelari”, fețele își pierd trăsăturile, rămâne oboseala, truda și hotărârea din postura corpului și poziția brațelor.

Corneliu Baba a surprins cu măiestrie expresiile, trăirile lăuntrice și rolul social al unor personalități precum George Enescu, Tudor Arghezi, Lucia Sturdza Bulandra sau Ion Irimescu. Se remarcă în toate picturile mâinile, element cheie în caracterizarea personajelor sale, asupra cărora insista cu numeroase schițe, asemenea unor iluștri predecesori, precum Rembrandt și alți portretiști ai școlii olandeze.

Reușind să capteze pe pânză nu doar trăsăturile fizice, ci și adâncimile emoționale și psihologice ale persoanelor pe care le-a pictat, Corneliu Baba rămâne în pictura românească ca portretist prin excelență, artist al complexității sentimentelor umane. Lucrările sale sunt extrem de expresive și captivante, iar impresia lor asupra privitorului deschide porți incomode în suflet și îndeamnă la reflecție asupra condiției umane.