exclusiv: O menajeră și-a ucis angajatorii prin otrăvire, inclusiv în București! Cum s-a încheiat ancheta

În noiembrie 1943, în plin război mondial, prima pagină a gazetelor românești era disputată de conferința de la Moscova și de bombardarea Vaticanului. Și totuși, aproape o lună întreagă, un singur nume le-a furat tuturor titlurile: Ana Marthon, servitoarea care își otrăvea stăpânii cu arsenic și îi veghea apoi la căpătâi, cu ochii în lacrimi, până la ultima suflare.

Presa vremii a numărat cinci victime. Apoi șase. Apoi zece.

O moarte suspectă în casa căpitanului Zaharia

Totul a început să iasă la iveală în casa căpitanului Ioan Zaharia din București, în seara în care soția acestuia, Irina, își primea prietenii la masă. „La masă s'a servit totul din belșug, comesenii erau veseli și cuceriți de farmecul Irinei Zaharia, o gazdă primitoare și volubilă.

Aproape de sfârșitul mesei însă, s'a produs drama", relata publicația Capitala, în 5 noiembrie 1943. Tânăra gazdă „s'a ridicat dela masă în picioare, cu fața convulsionată, tremurând și abea reușind să închege câteva cuvinte: «Mi-e rău»...", continua același ziar.

Ceea ce a urmat a fost o agonie lungă și inexplicabilă. Medicul legist al Tribunalului Ilfov avea să stabilească ulterior că Irina Zaharia „se îmbolnăvise subit pe ziua de 11 Octombrie a.

c., și boala a durat 13 zile", potrivit unui interviu publicat de Timpul în noiembrie 1943. „Au fost chemați doctori eminenți, somități, dar niciunul, nimeni, n'a putut să dea un diagnostic precis și să indice boala de care suferea Irina Zaharia. Cine să-și închipue că ea fusese otrăvită?", scria Capitala, în 5 noiembrie 1943.

Moartea femeii, rudă apropiată a cunoscutei actrițe Eugenia Zaharia, ar fi trecut neobservată printre necrologurile vremii.

„Și moartea ei ar fi fost uitată și trecută printre miile și miile de decese banale", nota Curentul, în 5 noiembrie 1943, dacă n-ar fi intervenit „un om, un medic, care a adus lumină datorită căreia moartea Irinei căpitan Zaharia se clasează printre cele mai senzaționale afaceri din ultimii ani".

Citește și: Păpușa ucigașă care a inspirat filme de groază a ajuns la un actor de comedie. Pe cine a „ucis" recent?

Medicul care a recunoscut chipul din bucătărie

Omul providențial a fost doctorul Grigore Popescu. Cu două luni înainte, în septembrie, acesta își îngrijise un prieten, Emil Grigorescu, inspector general administrativ și comisar al guvernului pentru colonizare, mort într-o clinică bucureșteană de o boală la fel de misterioasă.

Iar acum, chemat la căpătâiul Irinei Zaharia, medicul constata cu stupoare că „tabloul clinic al evoluției boalei Irinei căpitan Zaharia era identic cu acela al lui Emil Grigorescu", după cum relata Curentul, în 5 noiembrie 1943.

Deznodământul s-a jucat într-o bucătărie. „Cu 48 de ore înainte ca nefericita Irina căpitan Zaharia să moară", medicul l-a urmat pe căpitan în bucătărie, unde acesta storcea o portocală pentru bolnavă.

„În bucătărie, medicul a dat cu ochii de Ana Marthon, care imediat a întors privirea și a ieșit căutându-și de lucru în altă parte", scria Curentul, în 5 noiembrie 1943.

Era aceeași servitoare devotată care îl veghease și pe Grigorescu în ultimele lui zile. Ironia macabră: „Pe patul său de moarte, Emil Grigorescu, impresionat de modul în care a fost îngrijit de Ana Marthon, a cerut surorei sale să aibă permanentă grijă de ea", relata același ziar.

Medicul nu i-a spus nimic soțului, „care desigur ar fi reacționat violent, ar fi putut s'o ucidă pe Ana Marthon adică", ci doar cumnatelor bolnavei, potrivit Curentul. În ziua morții Irinei, comisarul circumscripției VIII a venit s-o aresteze pe servitoare și „a găsit-o cu bagajele făcute gata, lucru care dovedește că ea intenționa să fugă", nota Curentul, în 5 noiembrie 1943.

Citește și: Imagini cutremurătoare de la înmormântarea polițistului ucis de propriul fiu în Piatra-Neamț! Soția bărbatului, sfâșiată de durere: “Drum lin către stele”

Cine era Ana Marthon: din Trei Scaune în casele „bunei societăți"

Ancheta a reconstituit rapid un traseu sinistru. Originară din satul Tulia, județul Trei Scaune, Ana Marthon, „de naționalitate maghiară", cum o prezenta Curentul în 5 noiembrie 1943, își părăsise locul natal devreme.

Un consătean, citat de Capitala în 9 noiembrie 1943, povestea că „otrăvitoarea de până mai eri, în copilărie, era de o cruzime puțin obișnuită pentru vârsta ei" și că „ea a plecat din sat la vârsta de 17 ani, nu mult timp după moartea foarte misterioasă a unei femei din sat" — o femeie robustă, sănătoasă, a cărei dispariție nu a stârnit atunci nicio bănuială.

Aceeași Capitala scria că fugara suferea de tuberculoză din tinerețe și „suferea și de sifilis pe care, bineînțeles, nu l'a tratat niciodată". A rătăcit prin Moldova, s-a aciuat o vreme la Piatra-Neamț, apoi a coborât spre Capitală, unde locuia în șoseaua Giurgiului nr. 13. Avea și cazier: Timpul publica, în noiembrie 1943, „cazierul ei cu nr. 1330 din 21 Dec. 1942, când a fost înaintată tribunalului Ilfov pentru furt", plus un al doilea dosar, recent, pentru obiecte de argintărie furate de la două „stăpâne” din București.

Dar tocmai cazierul demonta ipoteza jafului. „Ori pentru ca să fure niște bagatele de obiecte, nu era neapărat nevoie să ucidă. Deci mobilul crimei e cu totul altul decât jaful", raționa Timpul. Ziarele au remarcat și tiparul angajărilor: „otrăvitoarea își alegea drept stăpâni, familiile din buna societate a Capitalei", observa Viața, în 5 noiembrie 1943, în timp ce Timpul nota că „Ana Marthon nu se angaja niciodată la o familie compusă din mai mult de două persoane. Și-apoi, nu prea ținea la preț". Un concubin, Tudose Tudor, adus în fața judelui-instructor Stănulescu, „a recunoscut că într'adevăr a trăit un timp cu Ana Marthon, însă în ultimii trei ani n'a mai văzut-o decât odată sau de două ori", potrivit Timpul.

Arsenic în doze mici și lacrimi din belșug

Metoda criminalei a fost disecată de doctorul Al. Birkle, medicul legist al Tribunalului Ilfov, într-un amplu interviu acordat ziarului Timpul, în noiembrie 1943. „Ana Marthon a dat arsenicul în doză mică dar repetată, ceea ce a făcut ca boala să evolueze și fenomenele să apară în timp de 6—15 zile", explica medicul, precizând că dozajul era premeditat: în cantitate mare, otrava „ar fi creat o situație alarmantă, pe când așa, ea a creat victimei o stare care se asemăna cu o febră tifoidă, o peritonită supurată, cu un icter grav, fapt care produce confuzie la medicii chemați la căpătâiul bolnavei". Otrava se procura banal: „arsenicul se vinde liber în comerț ca substanță insecticidă la pomi și șoricioaică pentru șobolani. Acidul arsenios e o pulbere fină, care poate fi asemuit cu zahărul praf", mai spunea Birkle.

Detaliul capătă o rezonanță sinistră dacă ne amintim ce s-a găsit la percheziție: „câteva bucățele de zahăr cubic", pe care arestata „a cerut să-i fie lăsate ca să le mănânce în arest", relata Viața, în 6 noiembrie 1943, care avansa ipoteza că „criminala voia să moară în arest, aplicându-și pentru a se sinucide acelaș procedeu cu care își ucidea victimele".

În timp ce victimele agonizau, servitoarea juca rolul vieții ei. „Și-apoi, inevitabil, plângea. Mult și fotogenic", scria Capitala, în 5 noiembrie 1943. O victimă „a lăsat, pe patul de moarte, vorbă ca Ana Marthon să fie recompensată pentru devotamentul ei", consemna aceeași publicație pe 8 noiembrie. Iar Curentul reproducea, în 5 noiembrie 1943, întrebările obsesive puse de servitoare celor din casa Zaharia: „Se face bine conița? Moare conița noastră? Dacă moare conița o să-i facă autopsia?".

Rezultatul analizelor a picat pe 13-14 noiembrie: „ACUM SE ȘTIE: Ana Marthon a otrăvit cu arsenic", titra Capitala, în 14 noiembrie 1943. „S'au descoperit urme de arsenic. Urme care au fost localizate în rinichi, ficat și creer", declara doctorul N. Ioanid, de la Institutul Medico-Legal, în Viața din 14 noiembrie 1943, conchizând: „După toate probabilitățile însă Ana Marthon și-a ucis victimele cu șoricioaică". Rămânea însă întrebarea pusă de Capitala în aceeași zi: „...dar se pune întrebarea: cine dădea otrava asasinei? Arsenicul nu este la îndemâna oricui".

Evadarea, mărturisirea și moartea în arest

Cronologia arestării a fost dezvăluită de Viața, în 6 noiembrie 1943, printr-un interviu cu comisarul Pastia de la circumscripția 8: Ana Marthon fusese ridicată încă „în ziua de Duminică 24 Octombrie". Iar în a treia zi de arest, în zorii zilei de 28 octombrie, „profitând de neatenția supraveghetorilor a evadat". A fost prinsă „chiar a doua zi la prânz în casa Măriei Georgescu din str. Vasile Lascăr Nr. 143" — o femeie care „se ocupa cu plasarea de servitoare". Otrăvitoarea își căuta, foarte probabil, următoarea casă.

Pusă în fața probelor, a cedat. Anchetatorii — judele-instructor Stănulescu și procurorul Paul Voiculescu — au mizat pe răbdare: procurorul „s'a purtat de-o eleganță fină, căutând ca prin persuasiune să scoată mărturisirea criminalei și nu prin mijloace violente", nota Timpul, care descria și crizele arestatei: „de fiecare caz, când i se amintea, isbucnea în hohote isterice încât era nevoie ca cercetările să fie suspendate și amânate". Mărturisirea a venit totuși: „«Da eu l-am omorât și acum faceți cu mine ce vreți!» a exclamat ea", relata Curentul, în 5 noiembrie 1943. Timpul consemna o variantă aproape identică: „Deacum faceți ce vreți cu mine, eu nu mai am nimic de spus!".

Pe 4 noiembrie, procesul care se anunța al deceniului s-a evaporat. „Sergentul de serviciu dela circumscripția 8-a de poliție pe când voia să ducă la un nou interogator pe individa Ana Marton a găsit-o strangulată în camera unde fusese arestată", scria Viața, în 5 noiembrie 1943. Capitala relata, în aceeași zi, că femeia „a reușit să se sinucidă într'un moment de neatenție a gardianului care avea misiunea s'o păzească. Ana Marthon s'a spânzurat!". Motivul, după Curentul: „de teama pedepsei care — fără îndoială — ar fi fost capitală". În chiar ziua sinuciderii, la cimitirul Bellu se făcea deshumarea Irinei Zaharia, ale cărei viscere plecau spre Institutul Medico-Legal, potrivit publicației Viața.

Câte victime? Ancheta și presa licitează

Bilanțul oficial al mărturisirii cuprindea cinci morți: Irina Zaharia, Emil Grigorescu, „soția inginerului Pălărieru, pe soția unui supus străin, german se pare și o altă persoană", potrivit Curentului din 5 noiembrie 1943. Dar cifra n-a rezistat nici 24 de ore. „Ana Marthon în căutarea celei de a șasea victime", titra Viața pe 6 noiembrie. Timpul anunța, cu litere de-o șchioapă: „Ana Marthon a mai săvârșit asasinate și în orașele Focșani, R.-Sărat, Roman și Ploești". Capitala vedea, pe 9 noiembrie, altă hartă: „nu numai la București, ci și în provincie, la Focșani, la Piatra-Neamț și în alte câteva orașe din Moldova... Opt sau nouă, sau chiar zece oameni — parcă ne este groază să mai scrim!". Iar Curentul adăuga, pe 28 noiembrie, Râmnicu Vâlcea.

Ancheta post-mortem a deschis piste care sună a roman polițist. Timpul dezvăluia că „în bagajele criminalei s'au găsit niște scrisori în limba ungară", în care revenea obsesiv întrebarea „ce faci cu stomacul" — deși Ana declarase că n-a suferit „niciodată decât de o boală la urechea dreaptă". Concluzia gazetei: un complice. Curentul anunța, pe 28 noiembrie 1943, că otrăvitoarea „are un frate la Brașov, în serviciul spitalului de ochi din acel oraș" și că „este posibil ca în multe cazuri otrava să fi fost procurată de el"; că în lucrurile ei „s'a găsit o rețetă făcută la o farmacie din Bacău în anul 1936", în care „este prescrisă o otravă"; și că urma deshumarea lui Grigorescu.

Între timp, la apelul public al cabinetului 9 de instrucție — reluat zile la rând în ziare — au început să se prezinte supraviețuitorii. Ion Gârnețiu, fost director de cabinet în Ministerul Justiției, povestea cum, în 1939, soția sa Magdalena se îmbolnăvise subit după angajarea servitoarei: „Ca prin farmec, după plecarea servitoarei din casă, starea d-nei Gârnețiu se ameliorează", relata Curentul, în 11 noiembrie 1943. Avocatul Vasile I. Melinte relata cazul servitoarei sale, Suzana Comșa, otrăvită lent și salvată la sanatoriu; revenită după 15 zile în casa avocatului, Ana Marthon, „când a văzut-o pe Suzana a rămas uimită că aceasta mai e în viață", scria Timpul. Cifra finală a victimelor n-a fost stabilită niciodată, mai ales că, nota Timpul, „în condicuța de servitoare a asasinei nu sunt trecuți toți foștii ei stăpâni".

„Ochi de mongol": psihoza și derapajele presei

Cazul a fost, pentru gazetele anului 1943, o gură de oxigen. „Un fapt atât de ieșit din comun ca acesta... n'a mai agitat rubrica de senzațional a gazetelor, altădată atât de binevoitoare cu tot ce era crimă, fantome, cimitire", mărturisea aproape nostalgic Capitala, în 5 noiembrie 1943, care o proclama pe criminală „una dintre cele mai talentate otrăvitoare ale istoriei". Trei zile mai târziu, același ziar decreta că „nici Edgar Wallace, nici Agatha Christie, nici Leslie Charteris și nici toți ceilalți renumiți creatori de crime... n'au putut imagina un erou sau eroină care să depășească isprăvile acestei îngrozitoare Ana Marthon".

Dar dincolo de superlative, relatările au alunecat rapid în derapaje care spun mult despre epocă. Editorialistul C. Nani o așeza pe Marthon în „galeria monștrilor cu chip de om", lângă ucigașii Sile Constantinescu și Berilă, și încheia cu o „consolare" rasistă: „monstrul cu chip de femeie nu era din neamul nostru", scria Capitala, în 5 noiembrie 1943.

Curentul mergea și mai departe: „Conaționala otrăvitoarelor dela Seghedin, n'a desmințit însușirile rasei", scria ziarul pe 5 noiembrie, pentru ca pe 8 noiembrie să întrebe retoric: „Pentru ce toate aceste asasine sunt maghiare? Pentru a nu desminți desigur însușirile unei rase obișnuită să urască și să omoare mișelește... Caz patologic grefat pe calități sufletești specifice neamului." Aceste ipoteze, evident, erau specifice perioadei și hrăneau campania anti-maghiară, existentă până și în zilele noastre.

Pseudo-știința epocii și-a avut și ea momentul de glorie, cu procurorul în rol de fizionomist. „D. procuror Paul Voiculescu îmi demonstrează pe peticul de hârtie lucios, pe figura Anei Marthon, semnele lombroziene ale asasinei... Ochii criminalei sunt rotunzi și pătrunzători... sunt ochi de mongol. Pomeții ieșiți 'afară, nările mari și rotunde... Deci Ana Marthon a fost o criminală înăscută", relata Timpul, în noiembrie 1943.

Cât despre acuratețe, ziarele s-au contrazis copios: Viața anunța pe 6 noiembrie că „toate indiciile duc la otrăvirea cu cianură", pentru ca IML să confirme arsenicul, în timp ce Timpul lansa versiunea proprie, un misterios „autoxin mineraloid". Criminala murea „spânzurată" în Capitala și „strangulată" în Viața; Irina Zaharia era sora actriței Eugenia Zaharia după Capitala și cumnata ei după Curentul; iar numele ucigașei oscila, de la un număr la altul, între Marthon, Marton și Mathon.

La un moment dat, chiar a fost promovată ideea că Ana Marthon ar fi fost văzută în casa Tiței Cristescu, o actriță din București, care a murit otrăvită.

Un dosar închis fără răspunsuri

Sinuciderea a lăsat ancheta fără personajul principal, iar publicul fără proces. „Poate dosarul se va închide fără nici o lămurire. Sau poate se vor lămuri toate într'o zi. Rămâne de văzut și noi vă vom spune", promitea Capitala, în 6 noiembrie 1943, sub semnătura O.I.

Promisiunea n-a mai fost onorată: pe măsură ce frontul de Răsărit se apropia de granițe, Ana Marthon a alunecat înapoi în anonimat, cu tot cu complicii ei nedescoperiți, cu scrisorile netraduse și cu victimele nenumărate din provincie. A rămas doar întrebarea pe care presa însăși a formulat-o și la care „nu le vor răspunde poate niciodată nici cei mai mari maeștri ai psihiatriei și ai criminologiei", cum scria Capitala: de unde vine setea oarbă de a ucide a unei femei care plângea, sincer fotogenic, la căpătâiul propriilor victime?