exclusiv: Comoara lui Vlad Țepeș de sub Parcul Tineretului. Legenda uitată a Bucureștiului

Undeva sub aleile Parcului Tineretului din București zace, dacă e să dai crezare legendei, o comoară ascunsă de Vlad Țepeș însuși. Generații întregi au crezut-o și au plătit prețul credinței în ea. Povestea e mai tristă decât orice blestem voievodal.

„Căutăm comoara lui Vlad Țepeș"

Era o după-amiază de arșiță când reporterul revistei Realitatea Ilustrată a coborât pe malul Dâmboviței, undeva la marginea Bucureștiului interbelic. Terenul sub picioare nu era pământ obișnuit — era o acumulare de straturi de gunoi al Capitalei stâns în decenii, presat și dospit, acoperit cu un strat subțire de iarbă ciupită. La fiecare pas, ceva trosnea din adânc.

„Sub greutatea pasului, ceva trosneşte din adânc şi scoate duhori sufocante", scria B. Josif în numărul 548 al revistei, apărut în 1937. „O dospire continuă şi puturoasă îţi pufăe în nas şi te strânge de gât. Sufletul generaţiilor de gunoaie îţi pătrunde prin porii pielei."

Pe un mușuroi mai înalt, reporterul a simțit că se scufundă. Din adânc venea un geamăt surd. Când s-a uitat în jur, a văzut două gropi negre, căscate aproape de buza malului.

Din ele ieșeau aburi cenușii de mlaștină. Și două siluete.

Citește și: VIDEO Ce faci în weekend, cu Claudia Costandiș: Locul în care se află capul lui Mihai Viteazul

Cu greu a reușit să le desprindă formele. Un copil scormonea la trei metri adâncime prin straturile de gunoi. Într-o groapă vecină, un bărbat stătea pe vine și săpa un tunel prin „pata neagră și puturoasă".

Când și-au ridicat capetele, reporterul a fost nevoit să-și oprească respirația — duhoarea gunoaielor era prinsă în zdrențele lor.

Omul se chema Gavril Moldoveanu. Copilul — Vasile Ion. Și căutau, spuneau ei fără urmă de ironie, comoara lui Vlad Țepeș. „De ani de zile, tot Cociocul caută comoara şi n'o găseşte", a spus Gavril, arătându-și dinții îngălbeniți.

B. Josif nu a înțeles de ce locului i se spunea „Comoara lui Țepeș".

Nici cei doi nu știau. „Poate s-au îngrămădit aici toate chinurile țepelor vestitului voievod", specula reporterul, cu o ironie fină. Nicio legendă, constata el, nu dădea acestor gropi pestilențiale „aureola fosforescenă a comorilor tăinuite în fantezia populară". Comoara exista, totuși. Doar că nu era din aur.

 

 

Muntele de gunoi al Capitalei

Locul se chema Cocioc — un cuvânt care, în graiul bătrânilor, desemna orice baltă formată în lunca inundabilă a unui râu. Și Dâmbovița știa bine cum se face treaba asta: când o apucau „năbădăile", cum scriu cronicarii cartierului, o vedeai că-și umflă apele și dă năvală peste case, luând cu ea „buturugi de-aiurea, căpriorii caselor, albiuțele copiilor și blestemele bucureștenilor".

Unul dintre locurile unde apa se retrăgea lăsând în urmă mlaștini era tocmai zona dintre mahalaua Cărămidarii de Jos și dealul Șerban Vodă — acolo unde astăzi se plimbă familii cu cărucioare pe aleile Parcului Tineretului.

Prisosul de apă se scurgea înapoi spre Dâmbovița printr-un canal pe care localnicii îl numeau Privalul Cociocului. Balta crescuse, înconjurată de stuf înalt de aproape patru metri — un colț de lume umedă, întunecoasă și complet separată de orașul care se dezvolta dincolo de dealul Șerban Vodă.

Administrația orașului a găsit rapid o întrebuințare pentru tăpșanul dintre baltă și malul Dâmboviței: groapa de gunoi a Capitalei. Decenii la rând, carele tuturor primarilor au descărcat aici tot ce Bucureștiul nu mai voia — sticle sparte la chefuri boierești și în bordeiele umile, oase, resturi menajere, moloz.

Mușuroaiele creșteau. Terenul se umfla. Pământul de sub picioare nu mai era pământ. Locul ajunsese să se numească și Valea Plângerii.

În preajma acestor movile, undeva la marginea orașului interbelic, se așezaseră câteva zeci de familii de romi. Trăiau din ce recuperau din munții de gunoi. Gavril și Vasile Ion, pe care îi găsise reporterul de la Realitatea Ilustrată în gropile lor, vindeau sticla spartă fabricii Cuțarida de pe Grivița: patru lei kilogramul, din care doi mergeau proprietarului tăpșanului. Într-o zi bună scoteau 50 de lei. Într-una proastă, dădeau de „pământ păcătos" și grămăjoarele de cioburi așteptau să fie cântărite fără nicio sclipire — nici proprie, nici împrumutată de la vreo comoară.

Comoara lui Vlad Țepeș, în schimb, nu se lăsa găsită. Poate pentru că nu fusese niciodată acolo. Sau poate pentru că era îngropată prea adânc sub sufletul generațiilor de gunoaie.

Citește și: VIDEO Cetatea în care a trăit, cu adevărat, Vlad Țepeș

De unde vine legenda

Nimeni nu știa sigur de ce locului i se spunea „Comoara lui Vlad Țepeș". Nici Gavril Moldoveanu, nici Vasile Ion, nici reporterul B. Josif care îi găsise în gropile lor. Era una dintre acele legende urbane care nu au un autor și nu au o dată de naștere — cresc din straturi, ca gunoaiele sub care se ascund.

Două fire narative ar putea explica de unde a venit. Primul e simplu: Vlad Țepeș a domnit la București. Cetatea sa de scaun se ridica pe malul Dâmboviței — ruinele ei se pot vedea și azi în centrul vechi al orașului, la câțiva metri sub nivelul actual al solului. Un voievod care a domnit pe malul unui râu, un mal de râu plin de gropi și mlaștini, o comunitate săracă disperată după orice speranță — legenda se construia singură, fără ajutor.

Al doilea fir e mai întunecat. Moartea lui Vlad Țepeș, în iarna anului 1476 sau 1477, rămâne și azi neclară. Cronicile otomane consemnează că a fost ucis undeva în apropierea Bucureștiului, într-o zonă mlăștinoasă — același tip de peisaj, aceleași mlaștini, același pământ nesigur sub picioare. Capul i-a fost trimis la Constantinopol, ca dovadă. Trupul — nimeni nu știe cu certitudine unde a ajuns. Mănăstirea Snagov e varianta consacrată, dar și aceea e disputată de istorici.

Un voievod ucis în mlaștini, cu comoara nerecuperată, cu mormântul nesigur — e tot ce are nevoie o legendă ca să supraviețuiască secole.

Cociocul, cu balta lui fără fund și mușuroaiele lui, era exact peisajul potrivit pentru o astfel de poveste. Locul arăta a sfârșit de domnie. Arăta a loc unde se pot ascunde lucruri care nu vor să fie găsite. Iar oamenii săraci, care sapă prin gunoi în speranța unui noroc neașteptat, au nevoie de o legendă mai mult decât de adevăr.

Balta care a înghițit totul

Cociocul nu era doar un munte de gunoi. Era și o baltă, după cum realteaz bercenidepoveste.ro. Formată din revărsările Dâmboviței, înconjurată de stuf înalt de aproape patru metri, balta Cocioc era, după cum o descria preotul Mihai Tătărâm când a ajuns în parohia Mărțișor prin anii '50, „un rai pentru toate vietățile lumii din aer, de pe pământ și din apă".

Vara, nimeni nu se încumeta să-i tulbure liniștea. Sub trestii, sub zăbranic de rădăcini și ierburi, era „o apă fără fund". Iarna, aceeași baltă devenea cu totul altceva — încremenită de ger, sub clar de lună, „singur nu rezistai tăcerii care îți îngheța sângele". Frumusețea și primejdia conviețuiau fără nicio jenă. Pentru copiii din cartierele învecinate, Cociocul era o ispită permanentă și o sperietoare deopotrivă.

Vara, balta își lua tributul săptămânal: cel puțin un copil se îneca acolo. Campanii de prevenție treceau prin toate grădinițele și școlile din cartier — milițienii le explicau copiilor cât de periculos e Cociocul, iar părinții „nici nu voiau să audă de el".

Din 1965 s-a început amenajarea. Balta a fost drenată, mușuroaiele nivelate, malurile taluzate cu iarbă. În 1974, Parcul Tineretului a fost inaugurat oficial. Gunoaiele Capitalei, straturile de sticle sparte și oase și duhori, au dispărut sub pământ, sub iarbă, sub alei asfaltate și bănci de parc.

Comoara lui Vlad Țepeș — dacă a existat vreodată — a rămas acolo. Bine îngropată.

„Comoara” de azi

La câțiva kilometri vest de Parcul Tineretului, în comuna Sintești din județul Ilfov, cerul se înnegrește uneori cu un fum gros și acru. Miros a plastic ars, a izolație topită, a cablu electric. Oricine a trecut vreodată pe acolo știe că nu e un incendiu accidental. Comunitatea romă din acest sat trăiește din arderea și tranzacționarea deșeurilor.

Mecanismul e simplu și implacabil: colectezi fier vechi, cabluri electrice recuperate din demolări sau din infrastructură, le dai foc ca să topești izolația de plastic și să rămâi cu sârma de cupru sau aluminiu. Metalul se vinde la kilogram. Nu mult — câteva lei, câteva zeci de lei într-o zi bună. Fumul toxic rămâne în urmă, în plămâni, în sol, în pânza freatică.

La celălalt capăt al acestui lanț stau alții — din aceeasi comunitate, dar din cu totul altă categorie. Cei care cumpără de la culegători, agregează și revând zeci sau sute de tone de metal către exportatori. Aceia nu ard nimic, dar respiră acelasi fum toxic. Însă nu îi intereseaza că viețile le sunt scurtate, motivul fiind… banii câștigați.

Structura e identică cu ce descria B. Josif în 1937 la Cocioc: Gavril și Vasile Ion scoteau cioburi de sticlă pentru patru lei kilogramul, din care doi lei mergeau „proprietarului tăpșanului". Munca era a unora. Câștigul — al altora. Legenda comorii era combustibilul care îi ținea pe cei săraci să sape în continuare.

Nici un Vlad Țepeș n-a ascuns vreo comoară în mlaștinile Dâmboviței. Dar cineva, întotdeauna, s-a îmbogățit din munca celor care credeau că o vor găsi.