El a compus „Ciocârlia" și „Hora Staccato", dar numele lui a fost uitat. Povestea senzaționalului Grigoraș Dinicu

Grigoraș Dinicu a fost supranumit „regele lăutarilor" la Londra și Paris. Jascha Heifetz spunea că e cel mai mare violonist pe care l-a auzit. Melodiile lui răsună și azi în reclame și genericuri. Numele lui? Aproape nimeni nu-l mai știe.

Mahalaua Scaune și secretul transmiterii- cum se năștea un lăutar

Bucureștiul de la sfârșitul secolului al XIX-lea era un oraș cu două fețe. Pe de o parte, bulevardul central cu hoteluri, restaurante și saloane unde elita orașului — politicieni, boieri, ofițeri, burghezi cu pretenții europene — petreceau nopți lungi la lumina lămpilor cu gaz. Pe de altă parte, mahalalele, cartierele cu uliți de pământ și case joase, unde trăiau cei care făceau ca acele seri să fie posibile: lăutarii.

Fascinația highlife-ului bucureștean față de lăutari era autentică și profundă — nu era o modă, era o dependență. Fără ei, saloanele amuțeau.

În mahalaua Scaune — un cartier din centrul vechiului București, botezat popular „raiul junghinoșilor" — se năștea pe 3 aprilie 1889 Grigoraș Dinicu. Se năștea, practic, într-o dinastie. Bunicul său, Angheluș Dinicu, era naist celebru. Tatăl, Ionică Dinu, cântase în Franța și Rusia, coleg de taraf cu Sava Pădureanu — lăutarul Țarului Alexandru al III-lea.

Unchiul dinspre mamă, Dimitrie Dinicu, studiase violoncelul la Viena, fusese coleg și prieten cu George Enescu și urma să devină primul violoncelist al Filarmonicii din București.

Muzica nu se preda în familia Dinicu — se respira. Micul Grigoraș cânta de timpuriu în corul de copii al bisericii Scaunele Vechi din cartier. Primele lecții de vioară le-a luat de la Moș Zamfir, un lăutar bătrân care l-a învățat „Doina haiducului", „Lume, lume, soro lume" și, inevitabil, o formă incipientă a celebrei piese „Ciocârlia".

Secretul transmiterii nu era nota scrisă pe portativ — era ascultarea, imitarea, repetarea până când degetele știau singure ce să facă.

Citește și: Mormântul unui român legendar a fost descoperit, după zeci de ani, la Madrid! A fost cel mai temut pilot de vânătoare, al României, în Al Doilea Război Mondial

Copilul din corul bisericii care a ajuns la Conservator

La 13 ani — o vârstă la care alți copii din mahalaua Scaune începeau să muncească sau să cânte pe la nunți — Grigoraș Dinicu a fost primit la Conservatorul din București. Era 1902. Pentru un copil de lăutar, era o ruptură de lume. Conservatorul însemna muzică scrisă, teorie, disciplina europeană, partituri de Bach și Mozart în locul doinelor învățate după ureche.

A studiat vioara și compoziția timp de patru ani, pregătit de pedagogul Carl Flesch — un violonist de talie internațională, profesor și la Berlin și la Londra, unul dintre cei mai respectați pedagogi ai epocii. Ca un copil din mahalaua Scaune să ajungă în atelierul lui Flesch era, prin sine, o performanță.

Presa epocii reținuse, chiar și mult mai târziu, acest parcurs inedit.

România Viitoare scria în necrolog, în aprilie 1949: „La 13 ani își începe studiile la Conservator, urmând cursurile profesorilor Dumitrie Diniac, Mater și Flesch, iar în 1906 el termină, ca premiant al acestei școli, repurtând apoi o serie de succese ca solist al orchestrelor simfonice din țară."( România Viitoare, nr. 76, 1 aprilie 1949)

Dinicu nu renegase lăutăria pentru a deveni muzician clasic.

Făcea altceva, mai greu: le îmbina. Și tocmai această alchimie urma să-l facă unic.

Noaptea de la Ateneu când s-a născut „Hora Staccato"

Examenul de absolvire din 1906 a avut loc pe scena Ateneului Român. Grigoraș Dinicu, în vârstă de 17 ani, a ales să interpreteze Concertul nr. 1 pentru vioară și orchestră de Niccolò Paganini — una dintre cele mai dificile lucrări din repertoriul clasic, un test suprem de virtuozitate. A primit Premiul I.

Dar ceea ce a rămas în memoria serii nu a fost Paganini. Tânărul Dinicu a strecurat în program și o compoziție proprie, pe care o intitulase simplu „Hora staccato". Era o piesă de două minute care combina ritmul de horă românesc cu o tehnică de arcuș verticală — staccato-ul — pe care puțini violoniști o stăpâneau la acea viteză. Publicul a rămas perplex. Nu auzise niciodată ceva asemănător: era muzică populară, dar nu suna ca nicio horă pe care o știa. Era tehnică academică de cea mai înaltă calitate, pusă în slujba sufletului lăutăresc.

Adeverul din 30 martie 1949 îl descria, la moartea sa, ca pe „unul din reprezentanții cei mai autentici și mai subtili ai muzicii lăutărești, în care se afla atât de minunat tehnica muzicii culte cu avântul, entuziasmul, capriciul folclorului sonor."( Adeverul, 30 martie 1949)

Acea seară de la Ateneu a fost punctul zero al unei cariere mondiale. „Hora Staccato" urma să devină una dintre cele mai cântate piese din muzica instrumentală a secolului XX.

Citește și: George Enescu: 10 curiozități si lucruri despre viața celui mai mare compozitor român

De la restaurantul lui Caragiale la Londra și Paris

Primul angajament profesionist după Conservator l-a dus pe Dinicu la orchestra Ministerului Instrucțiunii Publice (1906–1908). Dar cariera lui adevărată se construia în nopțile de la restaurantele din București. A cântat șef de taraf la restaurantul lui Ionică Enescu, la Bufet și la Gambrinus — localul deținut de Ion Luca Caragiale, unde se aduna tot ce avea Bucureștiul mai viu intelectual.

Noaptea de la Gambrinus era un spectacol în sine: scriitori, actori, politicieni, lume bună și lume interlopă, toți amestecați sub același acoperiș, toți ținuți împreună de sunetul viorii lui Dinicu. Lăutarul era mai mult decât animator — era centrul de greutate al sălii.

Faima s-a răspândit repede dincolo de granițe. Politicianul Victor Filotti l-a luat la Budapesta și l-a prezentat lui Lácz Laczi, cel mai renumit lăutar al Ungariei. Urmează Bruxelles, apoi Londra — unde proprietarul Green Park Hotel vine special la București să-i ofere un contract. La Londra, presa îl intitulează „the king of the gypsy players and his band". De la Londra la Paris nu e decât un pas: „Ambassadeur", cel mai mare restaurant parizian, unde „Ciocârlia" cucerește deopotrivă pe bogătașii parveniti și pe melomanii rafinați care frecventau acel loc.

La Expoziția Universală de la Paris din 1900, după ce a cântat „Ciocârlia", primise deja titlul informal de „ambasador al strunelor românești". Nu era o glumă. Era o confirmare a ceea ce Europa muzicală simțea: că acel om și acea vioară aduceau ceva ce nu se mai auzise.

Heifetz, Enescu, Menuhin — ce căutau marii artiști la un lăutar român

Jascha Heifetz — considerat de mulți cel mai mare violonist al secolului XX — a venit să-l asculte pe Grigoraș Dinicu la Paris. Ce a spus după a intrat în legendă: că Dinicu este cel mai bun violonist pe care l-a auzit vreodată. Nu „cel mai bun lăutar". Cel mai bun violonist, pur și simplu.

Heifetz i-a cerut acordul să preia „Hora Staccato" ca piesă de concert — și l-a obținut. A înregistrat-o, a dus-o pe scenele lumii, a transformat-o într-un standard al repertoriului violonistic internațional. Paradoxal: tocmai această preluare a contribuit la estomparea numelui lui Dinicu în conștiința publică — lumea a început să asocieze piesa cu interpretul celebru, nu cu autorul ei.

George Enescu — care îl cunoaște pe Dinicu prin intermediul unchiului Dimitrie — l-a admirat toată viața. Pablo Casals, Yehudi Menuhin și Gaspar Cassadó au trecut și ei prin cercul admiratorilor săi. Marlene Dietrich, aflată la București, nu plecase fără să-l fi ascultat. Dinicu nu mergea la ei — ei veneau la el.

„Ciocârlia" — nu moștenire, ci creație proprie

Există o confuzie persistentă în legătură cu originea „Ciocârliei". Este adevărat că tema piesei circula în familia Dinicu înainte de Grigoraș — bunicul său, Angheluș Dinicu, cântase o variantă la Paris în 1889, cu ocazia inaugurării Turnului Eiffel. Dar „Ciocârlia" pe care o cunoaște lumea azi — aranjamentul spectaculos, tehnica de imitare a cântecului ciocârliei prin arcuș și pizzicato, structura care a fascinat de la Paris la Tokyo — este compoziția lui Grigoraș Dinicu. El a luat un motiv folcloric și l-a transformat într-o lucrare originală, cu identitate proprie și cu un grad de dificultate tehnică pe care numai marii violoniști îl pot gestiona.

Jurnaliștii epocii simțeau această originalitate, chiar dacă nu o formulau tehnic. România Viitoare scria că Dinicu „a izbutit prin compoziţiile şi prin interpretările sale să aducă un suflu nou şi sănătos în muzica românească, trasând drumul interpreţilor şi compozitorilor muzicii de acest gen."( România Viitoare, nr. 76, 1 aprilie 1949)

Sunt înregistrate zeci de compoziții ale sale: „Hora Mărțișorului", „Ceasornicul", „Căruța poștei", „Hora Spiccato" (cunoscută și ca „Hora Furtuna"), „Sârba lui Pompieru". A înregistrat la casele de discuri RCA Victor (1926), His Master's Voice (1928–1941), Odeon și Columbia. Catalogul îmcă există.

Inițialele de pe ușă — tot ce a mai rămas

Pe 28 martie 1949, Grigoraș Dinicu a murit la București. Ultimii ani fuseseră grei: un accident vascular suferit în 1943, după un turneu la Ankara și Constantinopol, îi paralizase parțial mâna stângă. Să cânte la vioară devenise un martiriu fizic. A continuat totuși, fiindcă nu știa altfel. În 1946, când lucra la un restaurant oarecare din București, a venit să-l revadă Yehudi Menuhin. Se pare că pentru el a cântat „Ciocârlia" pentru ultima oară.

Înmormântarea a adunat mulțime. Orchestra „Barbu Lăutaru", condusă de Ionel Budișteanu, a cântat „Hora Staccato". Marele dirijor Ionel Perlea a încercat să cânte la mormânt „Zigeunerweise" de Sarasate — ultima dorință a lui Dinicu — dar mulțimea sufocantă nu i-a lăsat loc. A fost înhumat la Cimitirul Reînvierea, alături de Sava Pădureanu, Cristache Ciolac și Costică Pompieru — o adunare de lăutari pe care bucureștenii de azi nu o mai știu pe niciunul.

Adeverul din 30 martie 1949 relata: „Cortegiul funerar a pornit dela locuința defunctului din strada Finlanda. Multă lume a asistat în preajma locuinței și pe străzile învecinate la scoaterea coșciugului din locuința răposatului."

Pe strada Finlanda, care există și azi, pe fațada imobilului cu numărul 10, e montată o placă comemorativă. Scrie simplu: „Aici a trăit și creat violonistul și compozitorul Grigoraș Dinicu/ 3 IV 1889 – 28 III 1949." Iar pe ușa ferecată a imobilului, dacă știi să cauți, se mai vede monograma „GD" — inițialele unui om pe care orașul l-a uitat, deși îi fredonează melodiile în cap fără să știe că îi aparțin.

Acesta este poate cel mai bun rezumat al poveștii lui Grigoraș Dinicu: o vioară fără nume, un cântec fără autor, o glorie anonimă. Dar melodiile sale încă trăiesc.