exclusiv: Explozie și răniți, în Parcul Carol din București! Martorii au descris că lacul a fost transformat într-o scenă de război

În vara anului 1906, Parcul Carol din București nu era doar un parc. Era scena pe care România își arăta, cu fast, progresul, ambițiile și dorința de a fi privită ca o țară modernă. Pavilioane, lumini electrice, construcții spectaculoase și mii de vizitatori transformaseră zona Filaretului într-un oraș temporar al Expoziției Generale Române.

Printre atracțiile cele mai comentate se afla o reconstituire a luptelor navale de la Port Arthur. Pe lacul Expoziției, vaporașe, artificii, focuri oarbe și decoruri de carton încercau să aducă în fața publicului una dintre marile bătălii ale începutului de secol XX.

Numai că, într-o seară de iunie, spectacolul s-a rupt de scenariu. Presa vremii a relatat despre o explozie produsă la depozitul cu pulbere și artificii al instalației Port-Arthur.

Au fost răniți oameni, hainele le-au luat foc, iar unii dintre ei au fost aruncați în lac pentru a li se stinge flăcările.

„O explozie teribilă s’a produs astă-noapte la Expoziție, la depoul cu pulbere și artificii dela Port-Arthur”, scria ziarul „Dimineața”, într-o relatare care a surprins nu doar accidentul, ci și panica stârnită în oraș.

Citește și: VIDEO Ziua Eroilor: ceremonii militare și religioase

De la orașul-spectacol din 1906 la Parcul Carol de astăzi

În 2026, Parcul Carol poate fi privit ca una dintre marile hărți de memorie ale Bucureștiului. Se împlinesc 160 de ani de la începutul domniei lui Carol I, dar și 120 de ani de la inaugurarea parcului și a Expoziției Generale Române din 1906. Astăzi este un loc de plimbare, de liniște și de comemorare, însă la începutul secolului XX era cu totul altceva: o scenă uriașă, construită pentru ca România să își arate ambițiile, progresul și noua identitate

de regat.

Atunci, Dealul Filaretului fusese transformat într-un oraș temporar al Expoziției. Pe alei se ridicau pavilioane, construcții decorative, instalații tehnice și spații de spectacol. În centrul acestei lumi se afla lacul, folosit nu doar pentru agrement, ci și pentru atracții spectaculoase, precum reconstituirea luptelor navale de la Port Arthur. Era un parc al demonstrației publice, al festivității și al imaginii de țară.

Din acea imagine spectaculoasă nu a mai rămas totul.

Multe dintre pavilioanele expoziției au fost construcții temporare, ridicate pentru eveniment și dispărute apoi din peisaj. Palatul Artelor, una dintre clădirile emblematice ale Expoziției, nu mai există. În locul lui, istoria parcului a adăugat un alt strat: Mausoleul, construit în perioada comunistă și reinterpretat după 1989 ca Memorial al Eroilor Neamului.

Citește și: Cum a ajuns, de fapt, Carol I în România în urmă cu 160 de ani? Ce a făcut prima dată?

Totuși, Parcul Carol mai păstrează câteva urme vizibile ale acelui început de secol XX. Arenele Romane, Turnul lui Țepeș și Fântâna Cantacuzino rămân repere care leagă parcul de momentul 1906. Lacul, aleile și perspectiva monumentală păstrează, chiar dacă schimbată, ideea unui spațiu gândit pentru ceremonie și spectacol.

Privit astăzi, la 120 de ani de la acel moment inaugural, Parcul Carol nu mai are decorul efemer al Expoziției.

Dar tocmai lipsurile îl fac interesant. Ce a dispărut spune povestea unui București care voia să impresioneze. Ce a rămas arată cum același loc a fost rescris, de la vitrină a modernizării regale la spațiu de memorie națională.

Parcul Carol, orașul-spectacol al României din 1906

Expoziția Generală Română din 1906 a fost gândită ca o mare demonstrație națională.

România marca 40 de ani de domnie ai regelui Carol I, 25 de ani de la proclamarea Regatului și 1.800 de ani de la cucerirea Daciei de către romani. Bucureștiul trebuia să arate nu doar ce era, ci și ce voia să devină.

Pentru acest eveniment, zona Filaretului a fost transformată. Pe locuri odinioară mlăștinoase și periferice a apărut un parc nou, cu alei, pavilioane, clădiri temporare, construcții monumentale și spații de promenadă. Parcul Carol s-a născut, practic, din această dorință de reprezentare.

Expoziția nu era însă doar o înșiruire de pavilioane oficiale. Era și un loc al spectacolului. Publicul venea să vadă progresele industriei, agriculturii, armatei și culturii, dar și să se plimbe, să se distreze, să asiste la reprezentații. Seara, lumina electrică, lampioanele și instalațiile de divertisment schimbau complet atmosfera.

Un articol din „Dimineața” descria una dintre serile de la Expoziție ca pe o adevărată feerie. Regele și regina au sosit după ora 9 seara, iar lacul era „splendid iluminat”, în timp ce suveranii urmăreau „desfășurarea luptelor navale ale vapoarelor de pe lac cu închipuitul Port Arthur”.

Aici se află una dintre cheile poveștii. În mijlocul unei expoziții dedicate progresului, una dintre atracțiile principale era o simulare de război. Iar războiul ales nu era unul îndepărtat în timp, ci unul foarte recent, urmărit cu interes de presa internațională.

Ce a fost adevărata bătălie de la Port Arthur

Port Arthur era, la începutul secolului XX, o bază navală strategică folosită de Rusia în Manciuria, în zona actualului Lüshunkou/Dalian, China. Conflictul care a făcut celebru acest nume a fost războiul ruso-japonez din 1904–1905, declanșat pe fondul rivalității dintre Rusia și Japonia pentru influență în Coreea și Manciuria.

În noaptea de 8 spre 9 februarie 1904, flota japoneză a lansat un atac surpriză cu torpiloare asupra navelor rusești aflate la Port Arthur. Atacul a marcat începutul războiului ruso-japonez și a intrat rapid în imaginarul epocii ca simbol al războiului modern: nave de oțel, torpile, explozii, artilerie și confruntări navale urmărite cu fascinație de publicul european.

Pentru lumea anului 1906, Port Arthur nu era o referință prăfuită din manuale. Era un eveniment proaspăt. Japonia, o putere asiatică aflată în plină ascensiune, învinsese Rusia, una dintre marile puteri europene. Războiul devenise un semn că echilibrul lumii se schimba.

De aceea, alegerea Port Arthurului pentru Expoziția din București nu era întâmplătoare. Publicul voia spectaculos, noutate, tehnologie și senzație. Organizatorii i-au oferit o bătălie navală în miniatură, pusă în scenă pe lacul din Parcul Carol.

Doar că spectacolul avea nevoie de materiale reale: praf de pușcă, artificii, fitiluri, revolvere cu focuri oarbe. Iar acolo unde există foc, pulbere și improvizație, granița dintre teatru și accident poate deveni foarte subțire.

„Luptele navale” care au transformat lacul într-o scenă de război

Relatările din presa epocii arată că reconstituirea era una dintre atracțiile importante ale Expoziției. Nu era doar o demonstrație statică, ci un spectacol în toată regula.

„Luptele navale s’au desfășurat timp de o oră”, scria „Dimineața”. Ziarul nota că vaporașele și Port Arthurul se bombardau reciproc, că se incendiaseră câteva bastimente și că fusese închipuită „incendiarea unei părți din port”.

 

 

Scena trebuie imaginată în contextul serii. Lacul era luminat, pavilioanele străluceau, iar publicul se aduna în număr mare. Aceeași relatare menționează că „în jurul lacului și pe numeroasele cărări dintre lac și palatul artelor” staționa „un public enorm, compus din toate clasele societății”.

Era, așadar, un spectacol popular. Nu doar elita participa la aceste seri, chiar dacă prezența familiei regale îi dădea evenimentului prestigiu. În jurul lacului se adunau curioși, vizitatori ai Expoziției, bucureșteni atrași de noutate, oameni veniți să vadă cum arată un război naval transformat în divertisment.

Din perspectiva organizatorilor, Port Arthurul bucureștean era o atracție modernă. Din perspectiva presei critice, era însă o „parodie” primejdioasă. După accident, „Adevărul” avea să numească instalația „Port-Arthurul de carton”, descriind-o drept „visul urât al tuturor celor ce vizitează Expoziția”.

 

 

Această diferență de ton este importantă. Înainte de explozie, spectacolul putea fi privit ca dovadă de imaginație și îndrăzneală. După explozie, aceleași elemente — focurile, pulberea, decorurile, efectele — au început să pară semnele unei imprudențe.

Noaptea exploziei

Potrivit relatării din „Dimineața”, accidentul s-a produs la depozitul de pulbere și artificii al instalației Port-Arthur. Depozitul servea la pregătirea exploziilor necesare luptelor navale și bombardării portului. Ziarul explică faptul că efectele erau produse prin tragerea cu revolverul, de la distanță, asupra unor grămezi de bombe și pulbere care explodau.

În magazie se aflau Constantin Tomescu, magazionerul depozitului, Lazăr Hirsch, ajutorul său, soldatul Marin Ciobanu și sergentul de marină Alexandru Lăzărescu. Presa nota că aceștia erau ocupați cu aranjarea unor saci cu pulbere, în momentul în care a fost adus un revolver încărcat pentru experiențe.

Prima versiune publicată de „Dimineața” spune că Tomescu a luat revolverul în magazia unde se aflau sacii de pulbere și, când a tras, un sac a făcut explozie. Urmarea a fost imediată: Tomescu a fost cuprins de flăcări, iar ceilalți trei au suferit arsuri pe față, mâini și corp.

Detaliile care urmează sunt dure. Mai mulți marinari aflați în apropiere au sărit în ajutor. Cei patru răniți au fost scoși din magazie și aruncați în lac. Nu ca gest de panică, ci pentru a li se stinge hainele care ardeau. Abia după aceea au fost scoși din apă, puși pe tărgi și transportați la punctul de salvare de la pavilionul austriac.

Acolo, medicul Bauberger și asistenții au început pansarea. Constantin Tomescu era rănit pe față și pe tot corpul. Starea lui era considerată foarte gravă. Marin Ciobanu avea arsuri teribile pe față și pe membrele superioare. Alexandru Lăzărescu și Lazăr Hirsch erau, de asemenea, grav arși. Toți patru au fost duși apoi la Spitalul Colțea.

Răniții de la Colțea

Relatarea de la Spitalul Colțea este, probabil, cea mai puternică parte jurnalistică a întregului episod. Ziarul nu se limitează la bilanțul accidentului. Reporterul descrie gemetele, mișcările răniților, felul în care fiecare își trăia durerea.

Constantin Tomescu, întins pe pat, repeta printre gemete: „mor... simt că mor”. Este o frază scurtă, dar ea schimbă complet registrul poveștii. Dintr-o atracție a Expoziției, Port Arthurul devine locul unei tragedii umane.

Un alt detaliu tulburător îl privește pe Lazăr Hirsch. În graba pansării, îi fuseseră bandajați ambii ochi. Chiar și rănit grav, voia să știe ce se întâmplă în jurul său. „Fă’mi un ochi...”, îi cerea el internului, potrivit relatării din „Dimineața”.

Ziarul observă și contrastul dintre răniți. Hirsch gemea și lovea cu piciorul în pat. Sergentul Lăzărescu se plimba prin cameră, de parcă mișcarea îi aducea o alinare. Tomescu, în schimb, își anunța sfârșitul cu voce tot mai slabă.

A doua zi, „Dimineața” revenea asupra cazului. Reporterul mersese la Colțea să vadă ce fac răniții și găsise familia lui Constantin Tomescu în jurul patului. După „cele mai grozave suferințe”, scria ziarul, omul „și-a dat sufletul”. Avea arsuri pe tot corpul.

Moartea lui Tomescu a schimbat greutatea evenimentului. Nu mai era doar o explozie spectaculoasă, nu mai era doar un accident cu răniți. Era o tragedie produsă în interiorul unei expoziții create pentru bucurie, promenadă și mândrie națională.

Ancheta și versiunile accidentului

După explozie, au urmat anchetele. Potrivit „Dimineața”, o comisie formată din reprezentanți ai parchetului, poliției și comanduirii a mers la fața locului. Ancheta oficială ar fi stabilit că Tomescu era responsabil pentru cele întâmplate, fiindcă el ar fi tras cu revolverul, nimerind în materiale explozibile.

Relatarea locotenentului Morgan, conducătorul luptelor navale, aduce însă o versiune mai detaliată. El susținea că, înainte de începerea spectacolului, soldații și sergenții veneau la magazie să-și ia revolverele pentru focurile oarbe care imitau tunurile. În seara accidentului, sergentul Alexandru Lăzărescu ar fi primit un revolver, dar ar fi spus că nu era bun. Atunci Tomescu, enervat, i l-ar fi smuls din mână, iar arma ar fi luat foc, nimerind într-un pachet de fitiluri lungi pentru artificii.

Morgan a arătat reporterului și camera depozitului. Era construită pe apă, avea pereții afumați și arși, un cazan sfărâmat, o spărtură în tavan și alta în pardoseală. Imaginea contrazicea, într-o anumită măsură, tonul liniștitor al autorităților.

Tot Morgan a precizat că în depozit nu s-ar fi aflat explozibil pentru o săptămână, cum se spusese, ci material pentru o singură zi: aproximativ 4 kilograme de praf de pușcă și 5 kilograme de artificii. Chiar și așa, afirmația lui rămâne puternică: dacă ar fi fost de opt ori mai mult, spunea el, explozia ar fi fost „formidabilă” și ar fi putut arunca în aer pavilioanele din jur.

Aceasta este una dintre cele mai importante observații pentru articol. Chiar dacă accidentul a fost explicat ca neglijență individuală, existența unui depozit de pulbere și artificii într-o zonă de spectacol aglomerată ridica o întrebare mai mare: cât de sigur era, de fapt, Port Arthurul Expoziției?

„O tristă întâmplare” sau primejdie pentru public?

Răspunsul oficial a fost defensiv. O persoană de la comisariatul general, citată de „Dimineața”, a descris accidentul drept o nenorocire, dar a insistat că nu trebuie trasă o concluzie generală. Comparația folosită era surprinzătoare: la fel de bine, spunea sursa, o lampă s-ar fi putut desprinde din tavan și ar fi putut cădea peste cineva. „E o nenorocire, o tristă întâmplare și nimic mai mult”, era poziția oficială.

Aceeași sursă susținea că reprezentațiile nu constituiau un pericol nici pentru publicul din jurul lacului, nici pentru clădiri. Dovada invocată era că, în ciuda exploziei, eșafodajul de la Port-Arthur, făcut din pânză și scânduri, nu arsese în întregime și suferise doar stricăciuni în dreptul magaziei.

„Adevărul” privea însă lucrurile cu totul altfel. Ziarul scria că nenorocirea emoționase „cu drept cuvânt lumea” și critica dur instalația de pe lac. Port Arthurul de carton era descris drept o primejdie pentru vizitatori și pavilioane.

Tonul devine și mai apăsat când publicația notează că a fost „o adevărată minune” că incendiul izbucnit după explozie a putut fi înăbușit. În opinia ziarului, o asemenea explozie, produsă într-o zi în care Expoziția ar fi fost mai frecventată, ar fi putut face victime și printre vizitatori.

Aici se vede limpede tensiunea dintre două lumi. Pe de o parte, autoritățile voiau să păstreze imaginea Expoziției: un eveniment al progresului, al ordinii, al succesului național. Pe de altă parte, presa critică vedea în accident semnul unei improvizații periculoase, ascunse sub decorul festiv.

Când spectacolul modernității a arătat partea sa întunecată

Explozia de la Port Arthurul din Parcul Carol nu trebuie privită doar ca un episod mărunt din istoria unei expoziții. Ea spune ceva despre începutul secolului XX, despre fascinația pentru tehnologie, pentru războiul mecanizat și pentru spectacolul riscului.

În 1906, Bucureștiul voia să arate că aparține Europei moderne. Avea pavilioane, lumină electrică, expoziții industriale, arhitectură spectaculoasă și divertisment de mare efect. Pe lac, războiul ruso-japonez era redus la o scenă spectaculoasă, cu vaporașe, focuri și explozii controlate.

Dar tocmai această atracție a arătat cât de fragilă putea fi modernitatea atunci când siguranța rămânea în urma spectacolului. O mișcare greșită, un revolver, un pachet de fitiluri, câteva kilograme de praf de pușcă și artificii au fost suficiente pentru ca iluzia războiului să devină accident real.

În jurul lacului, publicul venise să vadă o bătălie. Nu se aștepta ca, dincolo de decoruri și efecte, pericolul să fie adevărat. Iar în camerele Spitalului Colțea, departe de luminile Expoziției, spectacolul și-a arătat costul.

Parcul Carol a rămas în istoria Bucureștiului ca loc al unei mari expoziții naționale. Dar, pentru câteva zile din iunie 1906, a fost și locul în care un război pus în scenă a lăsat în urmă răniți, panică și moarte.