exclusiv: „Pechinezul de București”, câinele neoficial al comunismului. Rasa populară românească pierdută înainte să fie recunoscută

În România comunistă, mai ales în București, foarte mulți oameni spuneau că au pechinez. Câinii erau mici, roșcați sau roșcat-maronii, cu păr lung, ochi mari și figuri drăgălașe. Doar că, de multe ori, acei câini nu semănau cu pechinezul autentic, descris în standardele chinologice internaționale.

Erau altceva: o rasă populară, neoficială, crescută din generație în generație în apartamentele și cartierele României comuniste.

Câinele mic de la bloc, pe care toată lumea îl numea pechinez

În multe scări de bloc din Bucureștiul anilor ’70 și ’80 exista, aproape sigur, măcar un astfel de câine. Mic, gălăgios, curajos peste măsură, cu blană lungă și roșcată, uneori roșcat-maronie, era câinele doamnelor în vârstă, al apartamentelor încălzite iarna greu, al plimbărilor scurte în fața blocului și al copiilor care știau că „ăla e pechinezul de la etajul trei”.

Pentru publicul larg, nu exista mare discuție: era pechinez. Așa i se spunea, așa apărea în anunțuri, așa îl recunoșteau vecinii. În presa anilor ’80 apar chiar anunțuri de tip „pierdut pechinez roșcat”, un detaliu mic, dar important, pentru că fixează nu doar rasa declarată popular, ci și culoarea asociată frecvent cu acest tip de câine.

Pentru crescătorii de pechinezi autentici, însă, lucrurile erau mai complicate.

Mulți dintre acești câini erau numiți, în argou de breaslă, „pechinezi de București”: nu pechinezi în sens chinologic, ci câini mici, urbani, de apartament, cu trăsături apropiate de pechinez, dar fără standard, fără pedigree și fără o genealogie controlată. Erau câini reali, iubiți, foarte răspândiți. Dar nu erau rasă oficială.

Pechinezul autentic arăta altfel

Pechinezul adevărat, cel recunoscut internațional, este o rasă veche, cu origine chineză și patronaj britanic, încadrată de Federația Chinologică Internațională în grupa câinilor de companie.

Standardul FCI descrie un câine mic, dar robust, cu aspect „leonin”, cap lat, bot scurt, osatură grea raportată la dimensiune și o expresie foarte specifică.

Aici apare ruptura. Românii care crescuseră cu „pechinezii” de bloc au descoperit, mai ales după 1990, când au început să circule mai multe exemplare de rasă pură, că pechinezul autentic era altceva. Mai compact, mai greu, mai tipic, cu o conformație mult mai clară.

Nu semăna întotdeauna cu acel câine roșcat, mai fin, mai ușor, cu păr lung și figură dulce, pe care România comunistă îl numise simplu „pechinez”.

Pentru mulți, revelația a fost surprinzătoare: nu descopereau doar cum arată o rasă. Descopereau că rasa pe care credeau că o știau de-o viață fusese, în realitate, o variantă locală, populară, amestecată și niciodată documentată.

„Pechinezul de București”: rasă populară, nu rasă cu acte

„Pechinezul de București” nu a fost o rasă oficială. Nu apare în nomenclatoare chinologice, nu a avut standard, club de rasă sau registru genealogic. Dar a funcționat social ca o rasă. Oamenii îl recunoșteau. Îl numeau la fel. Îi știau culoarea, talia, temperamentul, silueta. Se transmitea din vecini în vecini, din familie în familie, din pui dați „la cineva cunoscut”.

O evocare publicată în presa contemporană surprinde foarte bine fenomenul: autorul amintește un „metis de pechinez cum erau atâția în România anilor comunismului în mediul urban”.

Formula este importantă tocmai pentru că spune esențialul: nu era neapărat pechinez autentic, ci un metis de tip pechinez, foarte răspândit în orașele României comuniste.

Ca aspect, mulți dintre acești câini păreau mai apropiați de ceea ce astăzi ar semăna cu un metis Pekingese–Maltese: mai fini decât pechinezul autentic, mai puțin grei, cu păr lung, expresie blândă și corp mic de apartament.

Nu putem afirma că proveneau sistematic din pechinez și maltez. Dar putem spune că, fenotipic, aduceau mai mult cu această zonă de metis decât cu rasa oficială Pekingese. Maltese-ul, la rândul său, este o rasă oficială distinctă, de companie, cu păr lung și alb, descrisă separat de FCI.

Așadar, „pechinezul de București” a fost o realitate canină locală. Nu una oficială, ci una populară. O rasă afectivă.

Citește și: VIDEO Uriașii Saint Bernard, protectorii Alpilor

Ar fi putut deveni rasă?

Teoretic, da. Practic, nimeni nu s-a ocupat de asta. Pentru ca o populație de câini să devină rasă recunoscută, nu este suficient să existe multe exemplare. Este nevoie de documentare, selecție, registre, generații urmărite, sănătate evaluată, comportament descris, standard provizoriu și susținere din partea unei organizații chinologice naționale.

Procedura FCI pentru recunoașterea unei rase noi cere o populație organizată, grupuri familiale distincte, evaluări, testări și ani de înregistrări înainte ca rasa să poată intra măcar pe drumul recunoașterii provizorii.

Tradus simplu: cineva ar fi trebuit să se uite serios la acești câini înainte să dispară. Să-i fotografieze. Să-i măsoare. Să le urmărească puii. Să stabilească ce trăsături sunt constante și ce trăsături sunt doar întâmplătoare. Să creeze un nucleu de reproducere controlată. Să scrie un standard. Să demonstreze că nu vorbim doar despre câini asemănători, ci despre o populație stabilă.

Iar „pechinezul de București” avea, cel puțin la nivel popular, câteva lucruri importante: era numeros, recognoscibil și prezent de-a lungul mai multor generații canine. Îi lipsea însă exact partea care transformă o realitate de cartier într-o rasă oficială: instituția. Era peste tot, dar era al nimănui.

Citește și: VIDEO „Este rasa sufletului”. Cum se crește un dalmațian

De ce s-a pierdut

După 1990, România s-a schimbat repede. S-au schimbat mașinile, hainele, mobila, obiectele de dorit și, odată cu ele, s-au schimbat și câinii pe care oamenii voiau să-i aibă. Pe piață au intrat rase noi, mai bine definite, mai „occidentale”, mai ușor de prezentat ca alegere modernă: bichoni, yorkshire terrieri, shih tzu, labradori, golden retrieveri și multe altele.

În această nouă lume, câinele mic, roșcat, de apartament, asociat cu blocul comunist și cu doamnele în vârstă, a început să pară demodat. Pentru unii, probabil, nu mai era doar un câine. Era o imagine a unei epoci de care voiau să se desprindă.

Aici nu vorbim despre o dispariție bruscă, ci despre o diluare. Câinii au continuat să existe o vreme. Au făcut pui. S-au amestecat cu alte tipuri de câini mici. Dar fără selecție, fără crescători interesați să păstreze exact acel tip, fără un nume acceptat și fără un standard, trăsăturile s-au pierdut treptat.

În prezent, datele RECS arată că pechinezul încă apare masiv în România: în raportul 2014–2025, Pechinezul este pe locul 3 între rasele înregistrate, cu 111.336 exemplare, în timp ce Bichon Maltese este pe primul loc, cu 184.926 exemplare.

Dar aceste date trebuie citite cu prudență: registrul câinilor cu stăpân nu este același lucru cu un registru chinologic de pedigree. Un câine trecut ca „pechinez” nu este automat pechinez autentic. La fel, un „metis pechinez” poate ascunde istorii foarte diferite.

Citește și: VIDEO „Trebuie să avem grijă”. Metode de acomodare pentru animalele de companie

Astăzi i se spune simplu „metis pechinez”

Dacă mai există câini care seamănă cu vechiul „pechinez de București”, cel mai probabil nu mai sunt numiți așa. În limbajul obișnuit, veterinar sau administrativ, ar fi trecuți simplu drept „metis pechinez”.

Formula e corectă, dar săracă. „Metis pechinez” poate însemna aproape orice câine mic cu o urmă de pechinez în el. „Pechinez de București” însemna altceva: un tip canin urban, recognoscibil, legat de o epocă, de o memorie vizuală și de un anumit fel de viață la bloc.

Cei care mai apar astăzi, dacă mai apar, probabil nu mai arată exact ca exemplarele din comunism. Asta se întâmplă firesc atunci când un tip canin nu este conservat. În câteva generații, fără selecție și fără linii urmărite, forma se schimbă. Ce era cândva recognoscibil devine vag. Ce era numit de toată lumea la fel devine doar „metis”. Așa se poate pierde o rasă înainte să fi fost vreodată rasă.

Rasa populară pe care nimeni nu s-a gândit s-o salveze

România a reușit să ducă spre recunoaștere internațională rase canine naționale precum Ciobănescul Românesc Carpatin, Mioritic, de Bucovina sau Corb. Aceste rase au avut în spate oameni, cluburi, crescători, standarde și muncă de documentare.

„Pechinezul de București” nu a avut această șansă. Poate pentru că era prea comun ca să pară valoros. Poate pentru că era câine de apartament, nu câine de stână sau de lucru. Poate pentru că, în anii ’90, prea puțini oameni știau că o populație locală de câini ar putea fi documentată și, eventual, transformată în rasă. Sau poate pentru că nimeni nu a crezut că acel câine mic, roșcat, plimbat seara în fața blocului, merita salvat.

Dar tocmai aici stă povestea lui. Nu toate rasele pierdute dispar în munți, în sate izolate sau în arhive vechi. Unele dispar în apartamente, în fotografii de familie, în amintirile copiilor care au crescut la bloc și în anunțurile scurte din ziare: „pierdut pechinez roșcat”.

„Pechinezul de București” nu a fost pechinezul autentic. Nu a fost nici rasă oficială. Dar a fost câinele unei lumi întregi. O rasă populară românească, pierdută înainte ca cineva să se gândească să o recunoască.

Pechinez autentic vs. „pechinez de București”

Pechinezul autentic:  Rasă oficială recunoscută internațional, cu standard FCI. Mic, dar robust, cu aspect leonin, cap lat, bot scurt, osatură grea și expresie tipică.

„Pechinezul de București”: Tip canin popular, neoficial, răspândit în România comunistă urbană. Mic, adesea roșcat sau roșcat-maroniu, cu păr lung, figură apropiată de pechinez, dar mai fin și fără pedigree.

Metisul pechinez de astăzi: Etichetă generică pentru câini cu trăsături de pechinez. Poate include urmași foarte diferiți ca aspect și nu păstrează neapărat tipul vizual al vechiului „pechinez de București”.