exclusiv: Actrița Tița Cristescu, otrăvită de tatăl marelui regizor Liviu Ciulei? Drama de acum aproape un secol

În decembrie 1935, Bucureștiul a primit unul dintre acele subiecte care nu mai rămân doar în dosarele anchetatorilor. Moartea Tiței Cristescu, actriță frumoasă, tânără, celebră în lumea mondenă și fiică a unui personaj politic cunoscut, a fost transformată rapid într-un spectacol public.

În doar câteva zile, presa a trecut de la ipoteza unei otrăviri accidentale la acuzații de crimă, gelozie, detectivi particulari, telefoane misterioase, servitoare suspecte, farmacii obscure și presupuse comploturi.

Cazul a avut toate ingredientele unei obsesii colective: o femeie tânără găsită moartă, cianură, un apartament luxos în Bulevardul Brătianu, un fost amant foarte bogat, un logodnic contestat, o familie celebră și ziare care publicau zilnic noi „dezvăluiri”.

Dacă ar fi existat televiziuni de știri în România interbelică, moartea Tiței Cristescu ar fi fost, probabil, urmărită seară de seară. A fost, într-un fel, un „caz Elodia” al anilor ’30: anchetă, spectacol, emoție publică și o mulțime de certitudini rostite înainte ca adevărul să poată fi stabilit.

Primele ore: „s-a otrăvit din greșeală”

Înainte ca numele lui Liviu Ciulley să fie împins în centrul scandalului, înainte ca presa să vorbească despre crime pasionale și complicități, prima relatare a fost mult mai simplă.

„ Artista Tita Cristescu s’a otrăvit din greșală ”, scriau Ultimele Știri, într-un material apărut imediat după moartea actriței. Publicația nota că, la autopsie, fusese simțit „ mirosul caracteristic de migdale amare, al cianurii de potasiu ”, iar ipoteza avansată era aceea a unei buline luate din greșeală în locul medicamentului prescris.

Era doar începutul. În câteva zile, varianta accidentului avea să fie împinsă în plan secund.

Familia avea să sesizeze justiția. Ziarele aveau să se întoarcă obsesiv la apartamentul din Bulevardul Brătianu. Iar moartea Tiței Cristescu avea să fie povestită tot mai puțin ca un fapt medical și tot mai mult ca un roman criminal.

Citește și: Când a murit, de fapt Mihai Eminescu. Misterul datei decesului, deslușit! Cum s-a desfășurat înmormântarea Luceafărului și ce au observat prietenii lui

Cine a fost Tița Cristescu. Frumusețea transformată în legendă

Tița Cristescu a rămas în memoria publică mai ales prin moartea ei, dar în epocă era deja o figură remarcată. Fusese asociată cu teatrul, cu lumea mondenă și cu o imagine de frumusețe feminină românească proiectată spre exterior.

De aici vine și una dintre confuziile cele mai persistente: ideea că Tița Cristescu ar fi fost „prima Miss România”.

Titlul acesta a fost atribuit, peste ani, mai multor femei frumoase din epoca interbelică. Nu este greu de înțeles de ce. Înainte ca ideea unui concurs național de Miss să se stabilizeze în forma pe care o recunoaștem astăzi, existau selecții private, concursuri organizate de publicații, competiții cu miză publicitară și castinguri cinematografice. Fiecare avea propria poveste, propriul public și, uneori, propria pretenție de întâietate.

În cazul Tiței, documentele de presă din 1926 indică altceva: nu un concurs oficial de Miss România, ci o selecție cinematografică legată de OER-FILM/UFA, prin care se căuta o româncă pentru un rol

într-o producție internațională, Cele 7 fiice ale doamnei Gurkovici. Presa scria atunci că „d-ra Ana Tita Cristescu” fusese aleasă dintre numeroase candidate și că urma să plece la Berlin. Într-o relatare entuziastă, Dimineața nota că „ un nume românesc va răsuna sub diferite meridiane ”, tratând episodul ca pe un mic succes național.

Așadar, Tița a fost una dintre primele femei din România transformate public într-un simbol al frumuseții românești cu vizibilitate internațională.

Iar confuzia nu este doar una modernă. În ianuarie 1936, fostul ei soț declara pentru Credința că Tița, „ fiind aleasă «Miss România» ”, fusese trimisă în străinătate, unde o casă de filme voia să o angajeze.

Fiica lui Gheorghe Cristescu „Plăpumarul”

Moartea Tiței a devenit și mai sonoră pentru că tatăl ei nu era un anonim. Gheorghe Cristescu, cunoscut drept „Plăpumarul”, fusese una dintre figurile importante ale stângii românești. De meserie plăpumar, a activat în mișcarea socialistă, apoi comunistă, și a fost primul secretar general al Partidului Comunist din România, în perioada 1921–1924.

În presa anilor ’30, numele lui apărea adesea cu această etichetă: „Cristescu-Plăpumarul”. Uneori era o simplă identificare. Alteori, mai ales în gazetele cu ton ostil sau moralizator, era un mod de a-l coborî, de a-l caricaturiza, de a sugera că tragedia fiicei sale era și un spectacol al unei familii pe care presa o judeca fără milă.

Pentru publicul interbelic, cazul nu era doar moartea unei actrițe. Era moartea fiicei unui fost lider socialist și comunist, într-o lume în care numele, averile, relațiile și apartenențele politice contau enorm.

Apartamentul din Bulevardul Brătianu

După moarte, apartamentul Tiței Cristescu a devenit o scenă. Acolo se întorceau anchetatorii. Acolo se făceau reconstituiri. Acolo presa imagina ultimele gesturi ale femeii moarte.

Tița locuia într-un apartament luxos din Bulevardul Brătianu. În jurul ei gravita o lume complicată: familia Cristescu, sora Gella Gregorian, cumnatul Mișu Gregorian, servitoarea Maria Suciu, presupusul logodnic Cuza Hotta și inginerul Liviu Ciulley, fostul ei protector și amant. În relatările epocii, banii, gelozia și statutul social se amestecă aproape inseparabil.

Unele ziare au transformat această lume într-un decor moralizator. Credința titra brutal: „ Tita Cristescu trăia într’o cloacă ”, într-un articol care nu mai descria doar un caz penal, ci judeca întreaga viață a victimei, familia ei, relațiile ei și mediul social în care trăise.

Aici trebuie făcută o distincție importantă. Presa vremii este valoroasă ca document de epocă, dar nu trebuie confundată cu adevărul. Ea ne arată ce se spunea, cum se spunea și ce tip de spectacol public se construia. Nu ne dă, automat, verdictul.

Citește și: Cimitirul Bellu, muzeu în aer liber

Tatăl marelui regizor Liviu Ciulei

Numele care a dominat cazul a fost cel al inginerului Liviu Ciulley. Pentru cititorul de azi, numele trimite inevitabil la marele regizor Liviu Ciulei. Dar în decembrie 1935, viitorul regizor avea doar 12 ani. Numele care apărea în ziare era al tatălui său.

Inginerul Liviu Ciulley era un antreprenor bogat, un om din lumea bună a Capitalei, apropiat de Tița Cristescu și devenit principal suspect în imaginarul public. Fiul său, Liviu Ciulei, avea să devină, peste decenii, unul dintre cei mai mari oameni de teatru și film din România: actor, regizor, scenograf, arhitect și director artistic al Teatrului Bulandra. Teatrul Bulandra notează că, din 1963, Liviu Ciulei a devenit directorul artistic al instituției, perioadă asociată cu o „Epocă de Aur” a teatrului românesc.

În film, numele lui Liviu Ciulei rămâne legat mai ales de Pădurea spânzuraților, pentru care a primit premiul pentru cel mai bun regizor la Festivalul de la Cannes, în 1965.

Această legătură de nume face ca povestea să fie și mai tulburătoare. În 1936, presa dezbătea dacă tatăl lui Liviu Ciulei era sau nu criminal. Istoria culturii române avea să rețină, peste timp, același nume prin opera fiului.

Ancheta: de la bulina fatală la asasinat

În primele zile, întrebarea era simplă și cumplită: cum ajunsese cianura în corpul Tiței Cristescu?

Realitatea Ilustrată surprinde foarte bine starea de incertitudine a momentului. Pe copertă, revista punea fotografia Tiței sub titlul dramatic „ Otrava diabolică ”. În interior însă, textul era mai prudent decât multe gazete cotidiene: „ Nu s’a putut preciza dacă a fost o sinucidere sau un asasinat ”, scria revista, adăugând că exista „ chiar o a treia ipoteză, aceea a unei erori ”.

Aceasta era, de fapt, marea problemă a anchetei. Cianura exista. Moartea era reală. Dar mecanismul rămânea neclar. Fusese o sinucidere? O eroare? O crimă? Fusese otrăvită o bulină? Un medicament? Pasta de dinți? Fusese implicată o persoană din casă? Sau cineva din afara ei?

Cu cât ancheta avansa, cu atât ziarele adăugau personaje și ipoteze.

Presa face propria anchetă

În ianuarie 1936, ziarele nu se mulțumeau să relateze pașii justiției. Le dublau, le anticipau și uneori le deformau.

Credința scria că Tița ar fi fost urmărită de detectivi particulari: „ d. Ciulei a angajat un detectiv particular care o urmărea zilnic, pas cu pas, pe Tita ”. Altă relatare insista asupra telefonului misterios primit în noaptea morții, după ce Tița își dăduse sfârșitul.

Apoi au apărut farmacia și cianura. Pe 15 ianuarie 1936, Credința titra că „ Otrava cu care a fost ucisă Tita Cristescu a costat 100 lei ”. În relatarea ziarului, o persoană s-ar fi prezentat la o farmacie din centrul Capitalei cerând cianură pentru „ a otrăvi doi câini ”.

A doua zi, același ziar mergea și mai departe. „ Asasinul se află în mâinile parchetului ”, anunța Credința, promițând cititorilor: „ Mâine vom arăta numele asasinului, numele complicilor, numele farmaciei care a pregătit otrava ”.

Acesta este poate cel mai limpede moment în care cazul Tiței Cristescu seamănă cu un serial mediatic. Nu mai era doar anchetă. Era suspans public. Ziarul promitea episodul următor.

Liviu Ciulley: acuzat și apoi apărat de propriile declarații

Familia Tiței a privit spre Liviu Ciulley. În relatările presei, el devenea bărbatul gelos, protectorul bogat, fostul amant incapabil să accepte desprinderea femeii. Credința publica declarații ale fostului soț al Tiței, care vorbea despre presupuse maltratări și despre gelozia lui Ciulley.

Dar Ciulley avea propria versiune. În Lumea Iași, depoziția lui de opt ore era prezentată ca o schimbare importantă de direcție. El susținea că relațiile intime cu Tița încetaseră, dar că o ajutase financiar. Potrivit ziarului, Ciulley declara chiar că „ Tita Cristescu era aceea care întreținea întreaga familie ”. În aceeași relatare apar detalii despre un mantou de 100.000 de lei, despre șampanie, certuri de familie și tensiuni cu Mișu Gregorian, cumnatul Tiței.

Tot presa consemna și piste care păreau să se închidă. În ianuarie 1936, Lumea Iași relata că analiza unei seringi aruncate de fratele lui Ciulley nu stabilise „ nici o urmă de acid cianhidric ”.

Acuzațiile se mutau, se întorceau, se răsuceau. Ciulley era suspect, dar devenea și acuzator. Gella Gregorian, sora Tiței, apărea la rândul ei în zvonuri și bănuieli. Cuza Hotta era când logodnic îndurerat, când un „logodnic” contestat. Maria Suciu era servitoarea audiată, martorul din casă, femeia care știa detalii. În jurul victimei se construia o rețea de posibili vinovați.

Procesul: când spectacolul a ajuns în fața justiției

Procesul avea să arate cât de mare era distanța dintre ancheta presei și ancheta judiciară. Sălile s-au umplut. Personajele publice s-au perindat. Mărturiile au fost analizate, confruntate, contestate.

Acuzațiile care păruseră atât de solide în ianuarie s-au dovedit mai fragile în instanță. Detectivii, gelozia, banii, familia, relațiile intime, toate au rămas importante pentru atmosfera cazului, dar nu au reușit să fixeze fără dubiu vinovăția lui Liviu Ciulley.

În cele din urmă, inginerul a fost achitat. Justiția a judecat un dosar. Presa judecase deja o poveste. Iar cele două nu au ajuns la același verdict.

După proces: nici mormântul nu scapă de scandal

Cazul nu s-a închis complet nici după proces. În noiembrie 1936, Credința relata un episod amar: conflictul dintre Gheorghe Cristescu, tatăl Tiței, și fratele său Dumitru Cristescu, legat de locul de veci. Ziarul anunța: „ Cadavrul Titei Cristescu nu va mai fi deshumat ”.

Era un epilog macabru, dar foarte potrivit pentru această poveste. Tița Cristescu fusese judecată în viață, în moarte, în presă, în tribunal și, iată, chiar și în cimitir. Pe monumentul ei funerar scrie: „ Scumpei neuitatei și mult regretatei noastre fiică Tița Cristescu ucisă de o mână criminală prin otrăvire”. Locul de veci al Tiței a fost încorporat, ulterior, într-un cavou al întregii familii Cristescu, iar piatra funerară originală încă există.

Tatăl acesteia a murit în 1973 și a fost depus la Mausoleul din actualul Parc Carol, din București. După Revoluția din 1989, rămășițele pământești au fost mutate în cavoul familiei, din Cimitirul Bellu.

Presupusele ucigașe: Maria Suciu și Ana Marthon

Pentru că procesul nu a oferit publicului o rezolvare satisfăcătoare, cazul a continuat să caute vinovați. Iar în memoria populară au rămas mai ales femeile din umbră.

Prima este Maria Suciu, servitoarea Tiței. Ea apare în ancheta din 1936, este audiată, este invocată de presă, iar declarațiile ei sunt folosite pentru a reconstrui ultimele zile ale victimei. Dar, peste ani, Maria Suciu a devenit mai mult decât un martor: a devenit personaj de legendă. Varianta potrivit căreia servitoarea ar fi mărturisit „pe patul morții” că ar fi ucis-o pe Tița circulă până astăzi, de multe ori ca certitudine. Problema este că povestea are repere fragile: lipsesc data clară, documentul verificabil, traseul precis al mărturisirii.

A doua este Ana Marthon sau Marton. În 1944, Viața publica articolul „ Ana Marthon a ucis pe Tita Cristescu? ”. Textul încerca să lege cazul Tiței de o otrăvitoare devenită celebră într-un alt dosar. „ Senzațional este faptul, dovedit de curând, că Ana Marthon a fost în serviciul Titei Cristescu ”, scria publicația. Apoi făcea saltul decisiv: „ Singur faptul că Ana era în slujba nefericitei Tita Cristescu este un argument destul de serios că ea a fost ucigașa ”.

Dar un argument de presă nu este o probă, mai ales că Ana Marthon avea 24 de ani când a fost prinsă, însemnând că ar fi ucis-o pe Tița, la 19 ani. Doar că ancheta a indicat faptul că Ana ajunsese în București abia după ce Tița murise.

Iar articolul din 1944 trebuie citit mai degrabă ca moment de naștere sau consolidare a unei legende retrospective decât ca dovadă judiciară. După ani de incertitudine, Ana Marthon oferea ceva ce publicul își dorea: o explicație simplă, o vinovată recognoscibilă, o otrăvitoare potrivită pentru o moarte cu cianură.

Maria Suciu și Ana Marthon sunt, astfel, două figuri ale aceluiași mecanism. Prima a fost servitoarea reală, prezentă în anchetă, apoi transformată în legendă. A doua a fost otrăvitoarea celebră peste care presa anilor ’40 a proiectat retrospectiv moartea Tiței Cristescu.

Cazul devine armă politică

În 1944, povestea Tiței Cristescu circula deja altfel. Nu mai era doar un mister monden sau judiciar. Era și material pentru polemici ideologice.

Un text din Nagyvárad, publicat în maghiară, arată cum cazul fusese prins în discursul politic al epocii. Relatarea amintea că presa română discutase inițial cazul ca pe o crimă obișnuită, dar după ce s-a scris că Liviu Ciulley era francmason, publicații de extremă dreapta au încercat să transforme moartea Tiței într-o piesă de conspirație antimasonică. Același text amintea și faptul esențial: inginerul fusese achitat.

Așa funcționează miturile publice. Fiecare epocă pune peste ele propriile scenarii. În 1936, cazul era despre gelozie, avere, familie și morală publică. În 1944, devenea despre otrăvitoare, masonerie și conspirații. Mai târziu, internetul avea să facă pasul final: să transforme ipotezele în certitudini rapide.

Bellu: două cavouri, aceeași tăcere

Astăzi, povestea are un detaliu aproape neverosimil. La Cimitirul Bellu, cavoul familiei Cristescu și cel al familiei Ciulei se află foarte aproape unul de celălalt.

După zeci de ani de acuzații, achitări, ipoteze și legende, această apropiere are ceva tulburător. Două nume legate de unul dintre cele mai discutate cazuri interbelice au ajuns să rămână, în cele din urmă, în aceeași liniște.

Tița Cristescu a murit o dată, în decembrie 1935. Dar povestea ei a fost rescrisă de multe ori: de familie, de presă, de tribunal, de legende și de internet. Iar între toate aceste versiuni, adevărul rămâne fragil.