exclusiv: Cum se drogau românii în urmă cu 100 de ani. Cocaina se vindea ca medicament, iar heroina secera lumea bună a Bucureștiului

Pentru generațiile crescute în comunism, drogurile au reprezentat multă vreme un fenomen străin României. Erau asociate cu „decadența occidentală”, apăreau în propaganda regimului sau, mai târziu, în filmele americane. După 1989, românii au început să ia contact tot mai direct cu o realitate pe care au perceput-o drept una nouă.

În prezent, accesul la stupefiante este mult mai larg, piața s-a diversificat, iar substanțele sintetice, ieftine și cu o compoziție uneori imprevizibilă îi expun în mod special pe copii și adolescenți. Numai că România nu a descoperit drogurile odată cu deschiderea granițelor.

Cu mai bine de un secol în urmă, presa românească scria despre cocaină, morfină, heroină și hașiș. Existau consumatori dependenți, furnizori, rețete falsificate, farmacii luate cu asalt și case bucureștene în care aveau loc „ședințe” colective de consum.

În jurul cocainei se formase chiar o lume cu un nume aproape poetic: „Papagalul Alb”.

Nu era un fenomen de masă comparabil cu cel actual și nici o prezență uniformă în întreaga societate. Documentele îl fac vizibil mai ales în marile orașe și în cercurile înstărite. Dar România nu era deloc atât de inocentă pe cât avea să-și amintească după câteva decenii de comunism.

Drogurile, un fenomen șters din memoria colectivă

În perioada comunistă, drogurile au dispărut aproape complet din conversația publică. Asta nu înseamnă că pe teritoriul României nu s-au mai consumat niciodată stupefiante, ci că fenomenul era ascuns, subraportat și străin experienței cotidiene a majorității populației.

În discursul oficial, consumul de droguri era una dintre bolile societății capitaliste. Drogatul aparținea unei lumi occidentale degradate, alături de gangster, traficant, prostituată și capitalistul lipsit de scrupule. Timp de câteva generații, această reprezentare a rupt legătura cu o istorie autohtonă mult mai veche.

După 1989, când drogurile au devenit din nou vizibile, impresia generală a fost că România se confrunta cu un import complet nou. În realitate, societatea românească redescoperea, într-o formă mult mai extinsă și mai periculoasă, un fenomen despre care ziarele scriseseră încă din secolul al XIX-lea.

Presa avertiza asupra dependenței încă din 1886

Una dintre cele mai vechi relatări identificate a apărut în anul 1886, la numai câțiva ani după introducerea cocainei în practica medicală modernă.

Articolul, preluat după publicația medicală americană Medical and Surgical Reporter, a fost publicat atât de Românul, cât și de Tribuna. Nu sunt două surse independente, ci două apariții ale aceluiași material. Republicarea lui arată însă că informațiile despre dependența de cocaină circulau deja în presa românească.

Textul descria aproape clinic apariția nevoii compulsive de a consuma din nou substanța:

„Urmându-se luarea cocainei, bolnavul simte lipsa ei și o necesitate care cere să fie satisfăcută cu orice preț”, relata publicația Românul, în anul 1886.

Articolul vorbea despre nervozitate, tremurături, insomnie, pierderea apetitului și degradarea stării generale. Erau menționați inclusiv medici care deveniseră dependenți și pericolul încercării de a înlocui morfina cu cocaina.

În 1891, Timpul relata că Academia de Medicină din Paris discuta deja „accidentele cocainismului cronic” și recomanda reguli stricte privind dozele, puritatea substanței și supravegherea pacienților.

Pericolul era, așadar, cunoscut. Cu toate acestea, cocaina continua să fie folosită și promovată.

Cocaina era simultan medicament, marfă și drog periculos

Reclama și avertismentul au coexistat.

În 1889, presa publica anunțuri pentru pastile cu clorhidrat de cocaină. În anii 1895–1896 era promovat „Vinul Elixirul Bravais”, un produs în compoziția căruia erau enumerate coca și cocaina.

Substanța apărea în tratamente pentru diferite suferințe și era prezentată publicului ca parte a medicinei moderne.

Cocaina nu ajunsese încă să fie percepută exclusiv drept drog. Era un anestezic, un ingredient farmaceutic, un remediu pentru durere și, în același timp, o substanță despre care medicii știau deja că poate produce dependență.

Această ambiguitate a favorizat automedicația. Oamenii puteau porni de la o utilizare aparent legitimă și puteau ajunge să consume tot mai des, fără control medical.

La începutul secolului al XX-lea, un dentist avertiza că unii pacienți își cumpărau singuri cocaină pentru durerile dentare. O foloseau în diferite soluții, pe tampoane sau chiar nediluată, iar „sticluța cu cocaină” ajungea să fie purtată în buzunar pentru următoarea criză de durere.

Privită cu ochii omului de astăzi, scena pare aproape neverosimilă. În epocă, însă, granița dintre tratament, automedicație și consum dependent putea fi foarte subțire.

Rețete falsificate și stupefiante ridicate din farmacii

Accesul legal sau aproape legal la cocaină și morfină a creat rapid și o piață paralelă.

Încă din anul 1900, presa consemna cazul unui fost farmacist cercetat pentru folosirea abuzivă a unei rețete și pentru posibila revânzare a cocainei. În deceniile următoare au apărut tot mai des relatări despre rețete falsificate, prescripții autentice obținute cu prea multă ușurință și intermediari care ridicau substanțele din farmacii pentru a le furniza consumatorilor.

Unul dintre cele mai vii texte a fost publicat de Realitatea Ilustrată, în anul 1928, sub titlul „Aspecte de noapte într-o farmacie”.

Pe parcursul unei singure nopți, în farmacie apăreau mai multe personaje. Un bărbat elegant încerca să obțină o cantitate mare de morfină pe baza unei rețete suspecte și amenința că va merge în altă parte dacă este refuzat. O femeie cunoscută farmacistului pretindea că avea nevoie urgentă de cocaină pentru o prescripție. O alta, îmbrăcată elegant, se oferea să plătească oricât și ajungea să leșine după ce nu primea „praful alb”.

În cele din urmă apărea și un bărbat prezentat drept „eteroman”, care cerea o cantitate foarte mare de eter pentru o petrecere și devenea amenințător când farmacistul refuza să i-o vândă.

Textul are evidente elemente literare, iar orașul în care se petrece scena nu este indicat. Nu poate fi tratat ca un proces-verbal sau ca o statistică. Arată însă foarte bine felul în care presa epocii îi reprezenta pe consumatorii dependenți: oameni dispuși să implore, să mintă, să amenințe sau să meargă din farmacie în farmacie până găseau pe cineva care accepta să le vândă.

„Beția rece” a prafului alb

Presa interbelică folosea expresia „beție rece” pentru stările produse de stupefiante, în opoziție cu beția obișnuită provocată de alcool.

Cocaina era prizată și apărea sub denumiri precum „praful alb” sau „praful de zăpadă”. Morfina și heroina erau administrate inclusiv prin injecții, hașișul era fumat, iar eterul era inhalat. Articolele vorbeau despre „cocainomani”, „morfinomani” și „eteromani” cu o naturalețe care arată că termenii deveniseră deja familiari cititorilor.

În 1923, revista Oglinda Lumii publica un material intitulat „Cocaina și cocainomania”, în care explica existența consumului prin prizare și injectare, dar și formarea unei piețe clandestine. Cocaina nu mai era doar produsul de pe raftul farmaciei. Devenise o marfă scumpă, ascunsă și căutată cu disperare.

Materialele ulterioare, din 1929, 1933 sau 1944, descriau mai ales situații din străinătate: localuri de consum, contrabandă, porturi și circuite internaționale. Ele nu reprezintă dovezi despre București, dar arată că publicul românesc era informat despre fenomen și despre transformarea stupefiantelor într-o problemă internațională.

Drogurile „lumii bune”

În anul 1899, revista Familia realiza o împărțire socială foarte clară. Alcoolismul era asociat mai ales claselor populare, în timp ce morfina și cocaina erau prezentate drept vicii ale claselor înalte.

Exemplele concrete din acel articol proveneau din Franța și Anglia, nu din România. Perspectiva avea însă să fie reluată de presa bucureșteană în deceniile următoare.

Cocaina și morfina erau scumpe. Accesul la ele putea presupune relații cu medici, farmaciști, intermediari, artiști de cabaret, marinari sau persoane care călătoreau în străinătate. Petrecerile aveau loc în hoteluri, cluburi ori locuințe private, iar numele mari și legăturile sociale puteau ține autoritățile la distanță.

Desigur, imaginea poate fi influențată și de selecția presei. O tragedie în care apărea o femeie frumoasă, soția unui fost deputat, ori moartea unui aviator celebru vindea ziare. Consumatorii săraci, fără nume și fără relații, aveau toate șansele să rămână invizibili.

„Într-o casă din strada Batiștei se adunau slujitorii viciului”

În anul 1931, reporterul Dinu Dumbravă publica un fotoreportaj spectaculos intitulat „Printre morfinomanii Capitalei”.

Autorul susținea că un accident de automobil îl condusese spre un cerc foarte închis al consumatorilor bogați din București.

„Într-o casă din strada Batiștei se adunau slujitorii viciului”, relata publicația Realitatea Ilustrată, în anul 1931.

Potrivit reportajului, în acea casă se fuma hașiș, se priza cocaină și se injectau morfină și heroină. Participanții proveneau dintr-un cerc „select” și „privilegiat”, iar consumul era transformat într-un ritual colectiv.

Decorul descris de ziar era aproape cinematografic: lumini galbene, pânze pictate, încăperi cu o atmosferă orientalizantă și participanți îmbrăcați în pijamale de mătase. Cocaina era numită „praful de zăpadă”, iar întâlnirile deveneau adevărate „ședințe”.

Reporterul vorbea și despre presupuse rute de aprovizionare prin Constanța, Marsilia și Le Havre. Drogurile ar fi fost transportate cu ajutorul marinarilor, al personalului vagoanelor de dormit, al artiștilor de cabaret și chiar prin valize diplomatice.

Toate aceste afirmații trebuie citite cu prudență. Reportajul este puternic senzaționalist, numele sunt ascunse, iar fotografiile care îl însoțeau nu demonstrează că persoanele surprinse erau chiar consumatorii bucureșteni descriși. Documentul este însă important pentru atmosfera epocii și pentru existența unui vocabular public al consumului.

Baby Magâlea și scandalul „Papagalului Alb”

Cea mai cunoscută tragedie din această lume a fost moartea lui Baby Magâlea.

Presa nu îi scria numele întotdeauna la fel. Apare ca Baby Magâlea, Baby Mogâlea sau chiar Baby Mogâlcea. Uneori este numită „Baby”, alteori „Boby”. În documentele vremii nu era prezentată drept „domnișoară”, ci drept „d-na Magâlea”, soția unui bărbat care fusese deputat.

Ziarele o numeau „frumoasa craioveancă”. După o noapte petrecută în compania unor prieteni, în care, potrivit presei, fusese consumată cocaină, femeia s-a împușcat în zorii zilei în camera pe care o ocupa la Athénée Palace.

Cocaina nu a fost cauza medicală directă a morții: Baby Magâlea a murit în urma împușcării. Cuvântul susținea însă că femeia devenise dependentă de aproape doi ani și că stupefiantele contribuiseră decisiv la sinucidere. În paginile disponibile, analizele toxicologice nu erau încă finalizate, astfel încât afirmațiile presei trebuie delimitate de o concluzie medico-legală.

„După cum se știe, după o noapte de «beție rece», frumoasa Baby și-a pus capăt zilelor împușcându-se în zorii zilei, în camera ce ocupa la hotelul «Athénée Palace»”, relata publicația Cuvântul.

Anchetatorii au încercat să afle cine îi furnizase stupefiantele. Ziarul îl indica pe Dinu Toporanu drept unul dintre furnizorii ei de „praf alb”. Au fost audiați numeroși oameni din anturaj, au fost cercetate rețete falsificate și a ieșit la lumină un cerc de persoane care gravitau în jurul cocainei.

Acesta a fost scandalul „Papagalului Alb”.

Ce era „Papagalul Alb”

„Papagalul Alb” nu era numele clubului în care se întâlneau consumatorii. Expresia desemna cocaina și, prin extensie, lumea formată în jurul „prafului alb”: consumatori, furnizori, intermediari și anturaje mondene.

Presa vorbea despre „cercurile Papagalului Alb”, despre „cavalerii Papagalului Alb” și chiar despre „grupul feminin al Papagalului Alb”. Originea exactă a expresiei este greu de stabilit, dar asocierea cu albul cocainei este evidentă.

După moartea lui Baby Magâlea, ancheta a ajuns și la un club de dans numit A.B.C., despre care presa susținea că devenise loc de întâlnire pentru consumatorii de cocaină. Clubul a fost dizolvat, însă scandalul nu a produs sancțiunile pe care le anticipau ziarele.

„Scandalul «Papagalului Alb» n-a avut însă nicio urmare în afară de dizolvarea unui club de dans”, relata publicația Lupta, în anul 1932.

Potrivit aceluiași ziar, în spatele clubului s-ar fi aflat „o asociație de prizeuri” – consumatori care prizau cocaină. Parchetul dăduse avertismente, anchetase falsificarea unor rețete și chemase la audieri persoane din lumea mondenă, dar afacerea se stinsese fără o pedeapsă pe măsura scandalului.

După Baby Magâlea, Ionel Ghica

Câțiva ani mai târziu, moartea aviatorului Ionel Ghica a readus „beția rece” în atenția publicului.

Presa a legat sfârșitul acestuia de o intoxicație cu heroină. Aviatorul s-ar fi prăbușit peste volanul automobilului, pe o stradă din București, iar o parte a familiei cerea insistent stabilirea răspunderilor. Nu accepta ca totul să fie tratat drept un simplu accident petrecut în urma consumului.

Citește și: Nepotul celui mai bogat român, ucis de heroină. S-a prăbușit peste volan, pe o stradă din Sectorul 2 al Bucureștiului. Când s-a întâmplat

Încă de la începutul cercetărilor, poliția și Parchetul au observat asemănarea cu moartea lui Baby Magâlea.

„Reprezentanții autorităților s-au izbit din primul moment de asemănarea ciudată a sfârșitului lui Ionel Ghica cu o afacere care acum cinci ani de zile a făcut vâlvă”, relata publicația Lupta, în anul 1932.

Nu era vorba numai despre două morți asociate stupefiantelor. În ancheta Ionel Ghica reapăreau nume întâlnite anterior în dosarul Baby Magâlea.

La câteva zile după moartea aviatorului, autoritățile au cerut vechiul dosar al sinuciderii de la Athénée Palace. Procurorii încercau să afle ce rol avuseseră acele persoane în procurarea drogurilor și dacă între cele două cazuri exista o legătură mai profundă.

„În afară de Dinu Toporanu, mai sunt în acel dosar[...] o serie de nume cari sunt întâlnite și în cercetările ce se fac cu privire la moartea lui Ionel Ghica”, relata publicația Cuvântul, în anul 1932.

Reapariția acelorași persoane nu dovedește automat existența unei rețele criminale în sensul juridic actual și nici vinovăția tuturor celor pomeniți. Arată însă că, la câțiva ani distanță, același cerc social continua să graviteze în jurul stupefiantelor și al unor furnizori cunoscuți de presă.

Poliția ancheta, Parlamentul adopta legi, dar lumea „bețiilor reci” supraviețuia

Autoritățile nu ignorau complet fenomenul. Aveau loc descinderi, erau audiați consumatori și furnizori, se verificau farmaciile, se cercetau rețete falsificate și erau închise locuri de întâlnire.

Lupta susținea că scandalul stupefiantelor ajunsese inclusiv în Parlament și că fusese adoptată o lege „drastică”. Fragmentul disponibil nu indică însă exact actul normativ și nici efectele sale concrete.

Problema nu era numai lipsa legii. Cocaina și morfina circulau la granița dintre medicină și piața clandestină. O rețetă putea fi falsificată, refolosită sau obținută de la un medic prea indulgent. O substanță ridicată legal din farmacie putea ajunge la un intermediar și, de acolo, la mai mulți consumatori.

În plus, persoanele cercetate proveneau adesea din cercuri influente. Presa acuza autoritățile că nu aveau același curaj atunci când în dosare apăreau nume importante.

Așa se explică de ce scandalul „Papagalului Alb” a produs articole spectaculoase, audieri și dizolvarea unui club, dar nu a distrus lumea consumatorilor. La moartea lui Ionel Ghica, vechiul dosar a trebuit scos din nou din arhivă.

După 1989, România nu a descoperit drogurile. Le-a redescoperit

Nu există o continuitate directă demonstrată între cercurile mondene interbelice și piața drogurilor de astăzi. Fenomenul actual are alte dimensiuni, alte canale de distribuție și substanțe care nici măcar nu existau în urmă cu un secol.

În perioada interbelică, drogurile descrise de presă erau scumpe și ajungeau mai ales prin farmacii, intermediari, călătorii în străinătate, localuri și petreceri private. Astăzi, oferta este incomparabil mai diversă, iar distribuția se poate face rapid, inclusiv prin intermediul platformelor digitale.

Noile substanțe psihoactive și drogurile sintetice pot fi ieftine, foarte puternice și greu de identificat de către consumator. Agenția Uniunii Europene privind Drogurile avertizează că tinerii au acces la o gamă tot mai largă de substanțe și le pot combina între ele sau cu alcoolul. Datele europene arată și prezența noilor substanțe psihoactive în rândul elevilor de 15–16 ani, precum și apariția unor opioide sintetice extrem de potente în produse vândute inclusiv sub forma unor medicamente contrafăcute. EUDA – situația noilor substanțe psihoactive

Comunismul a întrerupt însă memoria publică a fenomenului. Când drogurile au reapărut în viața cotidiană a României, societatea nu le-a recunoscut ca pe o problemă cu rădăcini locale, ci ca pe una importată odată cu libertatea, muzica occidentală, cluburile și granițele deschise.

România nu era atât de inocentă pe cât avea să-și amintească

Înainte ca propaganda comunistă să transforme drogurile într-un viciu exclusiv occidental, presa românească scria deja despre dependență, intoxicații, trafic, rețete false și morți celebre.

Baby Magâlea și Ionel Ghica nu au fost victimele unui fenomen complet necunoscut, apărut peste noapte. Au murit într-un București în care existau consumatori, furnizori, farmacii păcălite, locuri de întâlnire și case în care se organizau „ședințe” colective.

Exista chiar și un nume pentru această lume: „Papagalul Alb”.

Astăzi, substanțele sunt mai numeroase, accesul este mult mai larg, iar consumatorii pot fi mult mai tineri. Dar trecutul arată că România s-a mai confruntat cu iluzia care însoțește aproape întotdeauna drogurile: convingerea că reprezintă viciul unei alte lumi și că victimele vor fi mereu „ceilalți”.