Numele lui I.L. Caragiale este legat aproape automat de celebra berărie Gambrinus. Prima berărie care i-a aparținut însă cu adevărat scriitorului a fost Bene Bibenti, deschisă în 1894 pe strada Șelari, chiar în zona care a devenit astăzi centrul vieții de noapte din București. Înainte de aceasta, viitorul patron își făcuse mâna într-o afacere comună cu un restaurator.
Prima berărie a lui Caragiale se afla pe strada Șelari
Strada Șelari este astăzi una dintre cele mai aglomerate artere ale Centrului Vechi. Terase, restaurante și alte localuri ocupă aproape fiecare parter, iar seara zona devine unul dintre principalele puncte de întâlnire ale Bucureștiului.
În urmă cu mai bine de 130 de ani, strada avea deja o intensă viață comercială. Aici și-a deschis I.L.
Adresa exactă apare într-un document comercial descoperit ulterior în arhive. La 16 mai 1894, scriitorul a cerut Tribunalului Comercial Ilfov să-i înregistreze afacerea:
„Comerciul ce întreprind este Berăria în strada Sf. Nicolae Șelari nr. 2, Firma I.L. Caragiale cu emblema Berăria Academică Bene Bibenti”, se arăta în cererea semnată de Caragiale.
Documentul preciza că afacerea nu avea sucursale și nici procurator. Tribunalul a verificat dacă denumirea mai fusese folosită, apoi a dispus înscrierea firmei I.L. Caragiale.
Imobilul de la Șelari nr. 2 se păstrează și astăzi. La parter se desfășoară tot activități comerciale, iar clădirea se află în mijlocul unei zone cunoscute tocmai pentru localurile sale. Berea lui Caragiale a dispărut, dar vocația comercială și nocturnă a locului a supraviețuit.
Bene Bibenti poate fi considerată prima berărie a lui Caragiale deoarece era înregistrată pe numele său și era condusă de el. Cu câteva luni înainte, scriitorul participase la o altă încercare, tot în Centrul Vechi, dar alături de un asociat care avea deja experiență în administrarea hotelurilor și restaurantelor.
Pe Șelari, însă, Caragiale era patronul.
„Bene Bibenti”, o înțepătură academică pusă pe firmă
Numele ales pentru local era în stilul lui Caragiale. Expresia latină „Bene Bibenti” poate fi tradusă aproximativ prin „celui care bea bine” sau „pentru cel care bea bine”.
Denumirea amintea în mod evident și de distincția „Bene Merenti”, acordată în epocă pentru merite deosebite. În locul celui care „merită bine”, Caragiale îl sărbătorea pe cel care „bea bine”.
Presa a anunțat rapid deschiderea localului. La scurt timp după înregistrarea firmei, Voința Națională oferea și un reper pentru amplasarea sa:
„În strada sf. Nicolae-Șelari, vis-à-vis de palatul societăței «Naționala», s’a deschis o nouă berărie, «la Bene-Bibenti», sub direcția d-lui I.
Gazetarii nu au ratat ocazia de a-l înțepa pe dramaturgul devenit cârciumar:
„Noua berărie merge atât de bine încât se vorbește că d. Oppler, descuragiat, s’ar fi gândind să renunțe la comerțul său și să îmbrățișeze cariera de autor dramatic”, relata aceeași publicație.
Gluma răsturna situația: dacă marele autor dramatic putea deveni berar, atunci și un berar concurent se putea apuca de scris piese.
Dincolo de ironie, relatarea arată că deschiderea localului fusese un mic eveniment bucureștean. Caragiale nu era un patron anonim. Publicul venea și pentru bere, dar și pentru omul pe care îl văzuse sau îl citise în ziare, în reviste și pe afișele Teatrului Național.
La Bene Bibenti, patronul însuși făcea parte din spectacol.
Citește și: Test de cultură generală cu 5 întrebări. În ce an a izbucnit Primul Război Mondial?
„Eu nu beau, domnule; eu consum!”
Una dintre cele mai cunoscute scene petrecute la Bene Bibenti a fost consemnată după moartea lui Caragiale de scriitorul Vasile Pop.
Acesta povestea că Ștefan Octavian Iosif îl dusese să-l vadă pe maestru la berăria din Șelari. Acolo, un consumator a intrat în vorbă cu patronul, presupunând în glumă că omul din fața lui era chiar „domnul Bibenti”.
Caragiale nu l-a corectat. S-a așezat la masă și a intrat imediat în joc.
„— Și ai mulți clienți, domnule Bibenti?
— Vreo trei zeci, dar între ăștia e unul care consumă singur cât toți ceilalți la un loc.
— Ce spui? Bea strașnic, și cine e ăla, domnule?
— Eu!”
Musteriul și-a amintit însă că patronul spusese, cu câteva clipe înainte, că nu bea.
Anecdota a fost publicată în 1912 și reluată ulterior în mai multe reviste și almanahuri. Este greu de spus cât de exact au fost păstrate replicile după trecerea anilor, dar scena surprinde foarte bine mecanismul umorului său: lua o situație banală, accepta premisa absurdă a interlocutorului și o împingea până la concluzia care îl făcea pe celălalt să râdă.
Caragiale nu era, așadar, doar numele de pe firmă. Discuta cu oamenii, se așeza la mese și oferea localului ceva ce niciun alt patron nu putea reproduce: propriul său personaj.
În presă și în memoria publică a rămas drept „Nenea Iancu”. Dar apropiații îl cunoșteau și sub un alt apelativ. Într-un articol publicat imediat după moartea scriitorului, D. Teleor spunea că îi plăcea să i se spună și „Nenea Jean”.
„Cine nu-l cunoștea îl credea un original, un înfumurat, dar Nenea Iancu, sau Nenea Jean, cum îi plăcea lui să fie numit, glumea, și fondul lui sufletesc era din cale-afară de bun și aproape copilăresc”, relata publicația Minerva, în anul 1912.
„Nenea Iancu” a rămas al literaturii. „Nenea Jean” pare să fi aparținut mai mult omului din cercurile apropiate, de la mese, din redacții și din localuri.
Citește și: VIDEO Parlamentul a aprobat consumul de alcool pe stadioane. Suporterii pot bea bere în timpul meciurilor
Înainte de Bene Bibenti și-a făcut mâna alături de Mihalcea
Bene Bibenti nu a fost prima ocazie în care Caragiale a stat de partea cealaltă a tejghelei. Cu aproximativ șase luni înainte, în noiembrie 1893, intrase într-o afacere alături de restauratorul și hotelierul Mihalcea.
Localul funcționa tot în actualul Centru Vechi, în zona Gabroveni–Covaci. Spre deosebire de Bene Bibenti, nu era însă afacerea exclusivă a scriitorului. Mihalcea era omul cu experiența comercială, iar Caragiale venea cu notorietatea, verva și capacitatea de a atrage public.
Aici putem spune că viitorul proprietar al Bene Bibenti și-a făcut mâna ca patron.
Întreprinderea a avut însă o viață scurtă. O cercetare publicată de Liviu Călin arată că berăria deschisă în asociere cu Mihalcea a fost una „efemeră” și „deloc norocoasă”. După despărțirea de asociat, Caragiale a hotărât să încerce singur, iar în mai 1894 a deschis Bene Bibenti.
Încercarea din 1893 provocase deja reacții puternice printre scriitori. Unii vedeau în transformarea lui Caragiale în berar nu doar o aventură comercială, ci dovada că societatea românească nu știa să-și susțină autorii importanți.
Anton Bacalbașa a publicat în Adevărul literar pamfletul „Caragiale berar”. Alexandru Macedonski, deși avusese propriile conflicte cu dramaturgul, deplângea situația unui scriitor obligat să-și caute existența în ocupații îndepărtate de vocația sa.
Pentru presă, era un subiect prea bun: creatorul lui Cațavencu, Farfuridi și Mitică ajunsese să calculeze halbe, încasări și numărul mușteriilor.
Pentru Caragiale, însă, era o problemă cât se poate de serioasă. Literatura și teatrul îi aduseseră faimă, dar nu și siguranța financiară pe care o căuta.
Presa l-a „îngropat” de viu pentru că devenise berar
La mai bine de trei decenii după deschiderea localului, D. Karnabatt își amintea în ziarul Rampa un articol semnat de Tony Bacalbașa și intitulat dramatic: „Moartea lui Carageale”.
Era un necrolog scris unui om viu.
În amintirea lui Karnabatt, Bacalbașa prezenta berăria din Șelari drept mormântul literar al lui Caragiale. Pe „lespedea” simbolică, unul dintre groparii Ofeliei ar fi scris epitaful: „Bene Bibenti”.
„Tony Bacalbașa, cu o glumă feroce și macabră, înmormânta de-a pururi pe Caragiale pentru literatura românească”, relata publicația Rampa, în anul 1925.
Gluma ar fi fost luată în serios de unii cititori, care au scris redacției pentru a întreba când și cum murise Caragiale.
Relatarea a fost publicată la peste 30 de ani de la evenimente și trebuie tratată ca o amintire, nu ca o transcriere exactă a reacțiilor din 1894. Ea arată însă cât de neobișnuită părea schimbarea de ocupație.
Un dramaturg putea fi ziarist, director de teatru, revizor școlar sau funcționar. Dar patron de berărie? Pentru unii dintre confrații săi, tejgheaua părea aproape o renunțare la literatură.
Caragiale nu dispăruse însă nicăieri. A continuat să scrie, să publice și să observe lumea din jur. Iar berăria îi oferea, probabil, una dintre cele mai bune scene posibile pentru studierea personajelor sale: negustori, gazetari, actori, funcționari, politicieni, curioși și consumatori care, după câteva pahare, vorbeau mai liber decât ar fi făcut-o în alte împrejurări.
Bene Bibenti nu a devenit mormântul literar al lui Caragiale. A devenit doar un episod scurt dintr-o viață profesională agitată.
Patron dificil, gazdă atentă și scriitor „sentimental”
Contemporanii nu îl descriau pe Caragiale drept un om ușor. Putea fi tăios, capricios, orgolios și foarte selectiv cu oamenii pe care îi primea în cercul său.
Cei care nu îl cunoșteau puteau interpreta glumele spuse pe un ton grav drept aroganță. D. Teleor susținea însă că, dincolo de aerul de om „original” sau „înfumurat”, avea un fond sufletesc bun și aproape copilăresc.
Un episod petrecut la Blaj îi arată foarte bine sensibilitatea la felul în care era definit. În timpul unei discuții, I. Scurtu l-a numit „scriitor satiric”. Caragiale s-a declarat insultat, și-a cerut pălăria și a amenințat că pleacă.
Când interlocutorul l-a întrebat ce fel de scriitor se considera, dacă nu unul satiric, răspunsul a venit fără ezitare:
„Sentimental!”
Cei de la masă au izbucnit în râs, dar autorul relatării considera că în răspuns se ascundea și mult adevăr.
O altă amintire îl surprinde plângând la Teatrul Național, în timpul spectacolului Moartea civilă, interpretat de marele actor italian Ermete Novelli. Caragiale își înăbușea hohotele în pumn „cu pornirea nepotolită a unui copil”.
Același om putea izbucni dacă era deranjat, putea refuza aplauzele publicului și, în același timp, putea plânge la teatru.
Presa vremii a păstrat și detalii mai intime, unele imposibil de verificat. După primirea unei moșteniri, Caragiale ar fi dus pentru o perioadă o viață mult mai largă, cu călătorii în străinătate. D. Teleor nota chiar o poveste potrivit căreia scriitorul și „o prietenă a lui” ar fi purtat la vestă câte două ceasuri mari de aur.
Autorul introducea însă informația prin formula „îmi spunea cineva”. Așadar, avem mai degrabă o bârfă de epocă decât un fapt demonstrat. Cert este că banii s-au împuținat, iar Caragiale a revenit de mai multe ori la slujbe, publicații și încercări comerciale.
După Șelari a ajuns restaurator la gara din Buzău
Bene Bibenti nu a rezistat mult.
În 1895, la numai un an după deschidere, presa vorbea deja despre berărie la timpul trecut. Caragiale părăsise Bucureștiul și preluase restaurantul gării din Buzău.
„Pivnița lui Caragiale, precum și berăria Bene-Bibenti, azi nu mai trăiesc decât doar în amintirea noastră”, relata publicația Adevărul Ilustrat, în anul 1895.
Articolul îl prezenta drept un mare scriitor care nu reușea să-și găsească locul și liniștea necesare pentru a crea. După „comerțul literelor”, încercase „comerț de-a binelea”, dar nici acesta nu îi adusese stabilitatea dorită.
La Buzău, situația nu pare să fi fost diferită. Spre deosebire de Constantin Dobrogeanu-Gherea, care a administrat cu succes restaurantul gării din Ploiești, Caragiale nu părea făcut pentru rigoarea unei afaceri cu aprovizionare, cheltuieli, angajați și socoteli zilnice.
Era mai potrivit să anime o masă decât să calculeze profitul produs de ea.
Anii au trecut, iar Caragiale a revenit în București. Numele său avea să fie legat de un alt local, de această dată mult mai cunoscut. Atât de cunoscut, încât a acoperit aproape complet amintirea primei sale berării.
Gambrinus a devenit legenda și a acoperit celelalte localuri
Când se vorbește despre Caragiale berarul, aproape toată lumea se gândește la Gambrinus.
Localul se afla pe strada Câmpineanu, lângă vechiul Teatru Național, într-o clădire cunoscută drept Casa Mandy. Imobilul nu mai există astăzi, dar locul poate fi reconstituit cu ajutorul clădirii vecine, care s-a păstrat. La parterele imobilelor din zonă funcționează în continuare spații comerciale.
Gambrinus nu trebuie confundat cu localul omonim asociat ulterior cu Hotelul Cișmigiu. Berăria frecventată și administrată de Caragiale era cea de lângă vechiul Teatru Național.
Proximitatea dintre cele două clădiri apare limpede într-o amintire publicată după moartea scriitorului.
Într-o seară se juca O scrisoare pierdută. Sala era plină, succesul uriaș, iar publicul îl chema insistent pe autor la rampă. În antract, un ziarist a trecut „peste drum” la Gambrinus și l-a găsit pe Caragiale stând de vorbă cu prietenii.
Entuziasmat, i-a cerut să meargă la teatru și să mulțumească publicului.
Caragiale a lovit cu pumnul în masă:
„Și ce-i, mă? Ce-i dacă mă aplaudă? Lasă-i să aplaude! Cum îți permiți să vii să mă superi pe mine când stau liniștit cu prietenii? În țara asta, dac-ai scris o piesă de teatru, nu mai poți să bei o bere liniștit! Lasă-mă în pace! Nu mă duc să mulțumesc nimănui!”, relata publicația Flacăra, în anul 1912.
Episodul a fost reluat în 1937 de Realitatea Ilustrată, devenind una dintre cele mai cunoscute anecdote despre scriitor.
Gambrinus era mai mult decât o simplă berărie. Veneau actori de la Teatrul Național, scriitori, poeți, gazetari și oameni atrași de personalitatea patronului.
D. Karnabatt îl descria pe Caragiale plimbându-se printre mesele acoperite cu halbe și cornuri sărate, „mândru, senin”, cu atitudinea unui aristocrat ruinat care le făcea clienților onoarea de a le primi banii.
În spatele localului exista și o încăpere rezervată celor apropiați. Acolo intrau doar prietenii și invitații aleși: Delavrancea, militari, oameni de spirit, actori și scriitori. Cu mușteriii obișnuiți, Caragiale putea fi politicos și glumeț. Dar nu toată lumea ajungea în cercul intim al lui „Nenea Jean”.
Bene Bibenti nu a supraviețuit. Casa în care a funcționat Gambrinus a fost demolată. Au rămas însă străzile și câteva dintre clădirile care le înconjurau.
La mai bine de 130 de ani, locul în care Caragiale și-a deschis prima berărie este tot în centrul vieții de noapte a Capitalei. Se servesc alte băuturi, firmele s-au schimbat, iar mușteriii nu mai poartă joben.
Dar Bucureștiul gălăgios, amestecat și pus mereu pe conversație pare că nu a plecat niciodată.
