Destinul Veronicăi Micle (1850-1889) a fost legat şi în viaţă, şi în moarte, de Mihai Eminescu. Iubita şi muza celui mai mare poet român s-a născut şi a murit în acelaşi an cu Eminescu, Veronica alegând să-şi ia viaţa la mai puţin de două luni de la dispariţia iubitului ei. Iată ce îi scria Micle profesorului A.C. Cuza, pe 10 aprilie 1889, când acesta se interesa de soarta poetului.
" Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, vă mărturisesc sincer, nu pot să-l văd lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu în cea mai splendidă epocă a vieţii sale intelectuale. Şi aşa sunt fără nici o lege şi fără nici un Dumnezeu, să-mi rămâie cel puţin acela al poeziei, care pentru (mine) s-a fost întrupat în fiinţa lui Eminescu".
Într-o poezie neterminată, datată 1 august, Veronica scria: "O! Moarte vin de treci/ Pe inima-mi pustie şi curmă a mele gânduri/ S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi,/ Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi,/ Mi-e dor de-un lung repaos...
În ciuda faptului că-şi luase viaţa, preoţii au fost de acord atunci să o înmormânteze chiar lângă bisericuţa Sfântul Ioan din incinta mânăstirii Văratec. Locul de veci al Veronicăi Micle este punct de reper în cadrul mânăstirii, fiind des vizitat de turişti, care sunt impresionaţi de povestea tragică a poetei. Mereu plin de flori şi cu lumânări sau candele aprinse, mormântul este îngrijit cu drag de măicuţele de la Văratec.