In articol:
Mergem acum într-unul dintre cele mai pitorești sate de munte, să-l cunoaștem pe ultimul meșter în lemn. O viață întreagă și-a petrecut-o în micul atelier de tâmplărie, unde și-a modelat sufletul precum bucățile de lemn care i-au trecut prin mână.
Singur în atelier, pe vârful muntelui Teleleu
Chiar dacă bătrânul a rămas singur, se declară un om fericit: „Sunt un om împlinit! Satisfăcut sufletește! Mâine dacă mor, știu că nu am făcut umbră pământului degeaba.
Suntem pe vârful muntelui Teleleu, într-un cătun nins, mărginit de jur împrejur de munți impunători și păduri dese. E o amiază cețoasă de iarnă, frigul îți înțeapă nările, iar pe uliță nu vezi țipenie de om.
În tot acest pesisaj de iarnă autentică, un om își poartă pașii pe poteca vieții. E ultimul meșter în lemn din acest ținut, în care parcă timpul a amorțit totul.
Cum el a dat viață lemnului și l-a modelat cu iscusință, tot așa l-a cioplit pe el viața pe meleagurile astea, unde munții își sprijină tâmpla de nori. Aici, dintotdeauna oamenii au fost mai aproape de Dumnzeu, au trăit în tihna și împrejurările ei, muntele și pădurea. Și l-au desăvârșit sufletește.
„- Câte familii mai sunt acum pe dealul acesta?
Citeste si: Loredana Groza a reacționat public după ce a văzut cu cine e Iulia Vântur în vacanță- wowbiz.ro
- Acum mai sunt două și cu două, deci patru.
- Și restul caselor? Că văd mai multe gospodării aici în zonă. Și înainte să vin, și acolo pe deal.
- Erau și peste deal trei familii, aici încă trei familii, dincolo, mai în spate, încă două. Toți au murit”.
„Mă doare sufletul când văd că s-a pustiit. Atât de mult am îndrăgit casa părintească, că nu mă îndur să plec de aici din zona asta de munte. Am avut norocul și darul de la Dumnezeu cu meseria asta că am lucrat înăuntru, la căldură, n-am făcut naveta, n-am înghețat pe drum și am fost liniștit aici”, a mărturisit bătrânul tâmplar.
Arta în lemn- a doua dragoste din viața meșterului
„Prima dragoste a fost familia, copiii și a doua a fost meseria. Când intru în atelier parcă mă duc la sfânta biserică. Aici îmi găsesc liniștea, aici mă reculeg și aici uit de toate necazurile”, sunt vorbele meșterului.
Ajunși lângă prispă, pe bătrân îl năpădesc amintirile. E printre puținii care mai pot spune povestea acestor locuri. Își trage un scaun pe zăpada proaspăt ninsă, ca să ne întindem la vorbă. Are atâtea să ne spună.
„- V-a tentat vreodată să vă părăsiți căsuța de pe deal?
- Mă tenta înainte de Revoluție, că ziceau că ne mută de aici Ceaușescu. Am vrut să mă mut și tăticul meu nu a vrut. A zis că din casa lui nu pleacă și că dacă vreau să stau cu el bine, dacă nu, să ma duc...Mă durea sufletul când știam cât a muncit pentru noi și cât s-a sacrificat... război, foametea din 47...”
Iubește lemnul așa cum și-a iubit soția, pierdută acum 12 ani. Femeia s-a stins într-o clipă, căzând brusc din picioare, în fața întregii familii. De atunci, sufletul lui nea Zenofe nu mai are liniște: „Vă spun... două săptămâni nu am mâncat nimic și nu am dormit un ceas, că ziceam că mă duc imediat după ea. Apoi, surorile și frații mei m-au încurajat”.
Copiii i s-au dus la casele lor, iar el a rămas singur să-și poarte de grijă. A înțeles că n-are încotro decât să meargă mai departe, să se împace cu sine și cu viața de aici, de la marginea sălbăticiei.
Citește și: Asta-i România! Merită sau nu vizitat orașelor celor 7 minuni, Caracal?