Un profesor universitar a cumpărat o moșie la marginea Capitalei și a început să ridice o așezare în care muncitorii și micii funcționari să poată avea, fiecare, o locuință. Bucureștii Noi este cea mai cunoscută moștenire a lui Nicolae Basilescu, dar urmele sale se găsesc și la Facultatea de Drept, în istoria Casei Capșa și printre viile de la Urlați.
Vântul sufla cu putere, dar oamenii continuau să vină. Unii mergeau pe jos, alții ajungeau cu trăsurile, curioși să vadă locurile pe care un profesor universitar le scosese la vânzare dincolo de Bucureștiul de atunci. În Calea Victoriei, biroul unde se dădeau informații fusese „luat cu asalt”, mai ales de funcționari și muncitori ai atelierului central al Căilor Ferate Române.
„Spectacolul ce s’a desfășurat aci era uimitor: se părea că asistăm la întemeiarea unui oraș în America, iar nu în România”, scria Universul la 1 (13) februarie 1898, în articolul „Un sat al lucrătorilor”.
Profesorul se numea Nicolae Basilescu. Așezarea avea să se numească Bucureștii Noi. În fața potențialilor cumpărători se aflau terenuri pe care urmau să apară case, străzi, școli și o comunitate cu viața ei. Pentru mulți dintre cei veniți să vadă locurile, oferta deschidea o posibilitate greu de atins în Capitală: să aibă o casă pe propriul pământ.
Nicolae Basilescu, omul din Urlați care voia să construiască
Nicolae Basilescu s-a născut la 1 ianuarie 1860, la Urlați. A studiat Dreptul la București, și-a susținut doctoratul la Paris în 1884 și și-a continuat pregătirea la Berlin. În 1890 s-a căsătorit cu Catherine Pascal, fiica juristului Aristide Pascal, potrivit studiului „Ctitori de București – familia Basilescu”, semnat de istoricul Dan Falcan și publicat de Muzeul Municipiului București.
Cariera universitară l-a dus mai întâi la Iași, unde a fost numit profesor în 1892, apoi la București, în februarie 1896.
Avea să predea la Facultatea de Drept și să ocupe, în mai multe rânduri, funcția de decan. Aceste repere erau amintite și de ziarul Cuvântul, în necrologul publicat la 6 martie 1938.Cărțile și catedra au rămas importante pentru el până la sfârșit. Totuși, Basilescu își găsea timp și energie pentru afaceri, construcții și proiecte sociale. În amintirile unui contemporan, cele două laturi ale sale se întâlneau firesc: omul care studia economia voia să participe și la viața economică, iar cel preocupat de condiția oamenilor încerca să schimbe ceva în jurul lui.
„Nicolae Basilescu a mai dat și-un alt exemplu: acela al omului de inițiativă și de acțiune”, scria Petronius în Viitorul, la 9 martie 1938. Autorul amintea că profesorul moștenise biblioteca juridică a lui Aristide Pascal, dar că, în pofida vieții petrecute între cărți, „a scoborît în arena practică”.
Tot Petronius îl descria drept un om permanent ocupat, care conducea afaceri, ținea cursuri și publica studii.
Un leu metrul pătrat. Cum a început Bucureștii Noi
La baza proiectului s-a aflat moșia Măicănești-Grefoaicele, din comuna Băneasa, lângă Capitală. Anunțurile din 1898 arătau explicit că Basilescu o cumpărase de la Aristid Pascal în 1893, indicând și actul notarial.
Profesorul a început să împartă terenul și să-l ofere celor interesați de o locuință în apropierea Bucureștiului. Oferta, publicată în Universul în februarie 1898, avea un titlu care mergea direct la lucrurile importante pentru cumpărător: „De Vînzare Locuri în loturi”, „În rate de patru ani”, „Un leu metrul pătrat”.
Prețul era însoțit de o facilitate esențială pentru oamenii fără economii mari. „Cumpărătorii pot construi chiar de acum, plătind o singură rată”, preciza anunțul. Cei care puteau achita integral beneficiau de o reducere de 10%.
Un teren de 300 de metri pătrați ar fi costat, la prețul anunțat, 300 de lei. Era însă o ofertă din 1898, într-o economie și într-un sistem monetar foarte diferite de cele actuale. Mai relevantă decât o comparație cu banii de astăzi este logica plății: omul putea începe să-și ridice adăpostul înainte de a fi strâns întreaga sumă.
Citește și: Un bucureștean a găsit comoară veche de peste 2000 de ani! Cum a ajuns să facă descoperirea fabuloasă
Universul insista și asupra statutului viitorului locuitor. Cumpărătorul devenea proprietar al terenului, fără să rămână dependent de o formă de folosință care să-i lase casa pe pământul altuia. Ziarul lega această siguranță de posibilitatea muncitorului de a-și adăposti familia și de a-și crește copiii în apropierea unei școli.
Interesul se vede și în alte anunțuri. În martie 1898, persoane care cumpăraseră suprafețe mari din terenurile lui Basilescu ofereau spre revânzare ceea ce le era „de prisos”. Într-o altă reclamă, apărută la 10 (22) martie, erau scoși la vânzare 5.000 de metri pătrați proveniți din aceeași proprietate.
Bucureștii Noi începea astfel să existe în actele cumpărătorilor și în planurile lor de viață. Basilescu trebuia însă să răspundă unei întrebări mai grele decât vânzarea loturilor: cum îi convingea pe oameni că puteau locui acolo, dincolo de marginea orașului cu care erau obișnuiți?
„Căscioara lui, grădinița lui”. Orașul gândit pentru muncitori
Răspunsul cuprindea școală, transport, spații publice și o formă de organizare economică. În februarie 1898, Basilescu anunța că, de la 1 martie, în casele proprietății urma să funcționeze o școală primară publică pentru băieți și fete. Pentru vizitatori era promis transport gratuit cu un tram-car, de la capătul liniei de tramvai de lângă cimitirul Sfânta Vineri până la terenuri.
Relatarea din Universul vorbea și despre intenția de a prelungi linia tramvaiului, pe cheltuiala profesorului, după construirea unui număr de case. Legătura cu Bucureștiul era decisivă: locuitorii trebuiau să poată ajunge la serviciu, iar așezarea să rămână accesibilă celor care depindeau de viața Capitalei.
Basilescu și-a explicat proiectul printr-o problemă pe care publicul o putea recunoaște imediat. „Pe când în oraș viața se scumpește pe fie-care zi, salariul funcționarului, plata muncitorului, stau aproape pe loc”, spunea profesorul în discursul reprodus de ziar. Urmările erau locuințele înghesuite și nesănătoase, precum și renunțarea la lucruri necesare traiului.
„Cel mai sărac poate să’și aibă petecul său de pământ, căscioara lui, grădinița lui”, continua el. „Proprietar al adăpostului lui, el nu mai este silit să se mute de mai multe ori pe an.”
Discursul lega proprietatea de stabilitate și de participarea la viața comunității. În același an, Universul publica oferta de subscriere la „Bucureștii-Noui”, societate cooperativă de credit, economie, construcții și lucrări publice și private. Capitalul anunțat era de 200.000 de lei, iar o acțiune costa 25 de lei, cu plata împărțită în mai multe tranșe. Basilescu figura în consiliul de administrație.
Investițiile în educație au continuat. Studiul lui Dan Falcan consemnează că, în 1937, profesorul a oferit teren și 100.000 de cărămizi pentru construirea unei școli. Același studiu amintește terenurile destinate unei sinagogi și unui cimitir evreiesc.
În ziua ceremoniei din 1898, proiectul fusese sărbătorit în parcul proprietarilor. Casa Capșa pregătise un bufet pentru invitați, un altul îi aștepta pe oamenii veniți din Capitală și din vecinătate, iar muzica regimentului de geniu cântase în parc. În jurul loturilor scoase la vânzare începea să se adune comunitatea pe care Basilescu o imaginase.
Palatul Facultății de Drept, o altă moștenire lăsată Bucureștiului
În timp ce așezarea creștea, Basilescu își continua activitatea universitară. Una dintre realizările asupra cărora și-a pus amprenta poate fi văzută și astăzi pe bulevardul Mihail Kogălniceanu: Palatul Facultății de Drept.
Istoricul oficial al facultății arată că edificiul a fost construit între 1934 și 1936, după proiectele arhitectului Petre Antonescu, cu fonduri colectate la inițiativa decanului Nicolae Basilescu și cu subvenții regale și ministeriale. La realizarea lui au contribuit profesorii, absolvenții și studenții facultății.
„Grație activității lui s’au putut strânge fondurile necesare cu cari s’a construit noul local al facultății de drept din București”, scria Cuvântul la 6 martie 1938, amintindu-l ca pe „un foarte bun gospodar”.
Astfel, în două părți ale Bucureștiului, inițiativele sale răspundeau unor nevoi diferite: o așezare pentru cei care căutau locuințe și un sediu pentru comunitatea universitară în care își petrecuse o mare parte din viață. În ambele cazuri, proiectele cereau bani, organizare și oameni convinși să participe.
Relația lui cu predarea a rămas puternică până aproape de moarte. În februarie 1938, Viitorul anunța redeschiderea cursului său de Economie politică aprofundată. Prelegerea programată pentru 14 februarie urma să trateze marii protagoniști și antagoniști ai ordinii sociale în Grecia antică: Pericle, Socrate, Platon și Aristotel. Puteau participa studenți din orice an și persoane din afara facultății.
Petronius păstra și o amintire personală din ultimele zile ale profesorului. După o conferință radiofonică despre Socrate, fusese sunat de Basilescu, care îl felicitase și îl invitase să vină la Universitate, unde urma să vorbească despre același subiect. Trei zile mai târziu, autorul afla că profesorul murise. În evocarea sa rămăsese vocea sigură, „oarecum poruncitor ca al unui șef de oștire”.
Bere, vin și șampanie. De la Bucureștii Noi la Crama Basilescu
Interesul pentru economie s-a văzut și în afacerile sale. Petronius amintea industria berii printre inițiativele profesorului, iar Nicolae Iorga lega ulterior numele Bucureștilor Noi de fabrica de vin și de șampanie. Așezarea avea nevoie și de activități economice, nu doar de locuințe, iar Basilescu investea în ambele direcții.
Istoricul publicat de Crama Basilescu descrie transformarea fabricii de bere din Bucureștii Noi într-o fabrică de vin spumant și colaborarea cu Maison de Champagne St. Marceaux. Potrivit aceleiași surse, în 1928 casa franceză a autorizat asocierea mărcii sale cu numele lui Nicolae Basilescu pentru producția acestuia. Vinurile de la Urlați făceau astfel parte dintr-o afacere care ajungea până în București și la parteneri din Franța.
Legătura cu celebra Casă Capșa apare și în reclamele vremii. În ianuarie 1938, un anunț publicat în Curentul informa clientela că, în magazinul din Hotelul Capșa, de pe strada Edgar Quinet, se găseau vinuri și șampanii „DE St. MARCEAUX-CAPȘA-BOBB”, prezentate drept „excelentele produse ale viilor și pivnițelor D-LUI PROFESOR NICOLAE BASILESCU”.
Numele său continua să apară în publicitate și după moarte. În ediția Curentul din 18 aprilie 1938, Casa Grigore Capșa oferea șampanii naturale și vinuri fine, precizând că erau „toate produse exclusive ale viilor Profesor NICOLAE BASILESCU”.
La Urlați, povestea avea să fie întreruptă de confiscările regimului comunist și reluată după decenii. Site-ul cramei plasează recuperarea unei părți a proprietăților după 2003 și renașterea producției în 2008. Avocatul Ilie Buican, devenit proprietarul Cramei Basilescu, a fost implicat în recuperarea și relansarea domeniului alături de moștenitoarea familiei.
„Am pus bazele firmei în anul 2005, iar în 2008 am deschis fabrica, împreună cu doamna Basilescu”, explica Buican într-o declarație publicată de Jurnalul în 2018.
Moștenitoarea Nicolle Catherine Marie Lydia Basilescu leagă, la rândul ei, cele două locuri. Fiica lui Aristide și nepoata lui Nicolae Basilescu apărea în Realitatea Ilustrată din 1940, într-o relatare despre cununia sa cu Ion T. Chiricuță. Ceremonia avusese loc în biserica familiei din Bucureștii Noi. Decenii mai târziu, numele ei revenea în povestea recuperării domeniului viticol și în mărturiile lui Buican despre continuitatea tradiției Basilescu. RealitateaIlustrata_1940-2-1655…
„Un American fără noroc în România”. Portretul lui Nicolae Iorga
În spatele proiectelor au existat însă și dificultăți. Nicolae Iorga le-a surprins într-un articol publicat pe prima pagină a Neamului Românesc la 10 martie 1938, la câteva zile după moartea profesorului. Titlul era „Un American fără noroc în România”.
Comparația cu America, folosită de Universul încă din 1898 pentru entuziasmul cumpărătorilor, căpăta acum o dimensiune personală. Iorga vedea în Basilescu energia unui întemeietor și ambiția de a construi lucruri de mari proporții într-o societate pe care o descria ca patriarhală.
„A vrut în patriarhala Românie să ajungă mare fabricant, creator de viață, întemeietor de orașe, ca în acea Americă al cării spirit îl avea de sigur, cu toate că niciodată nu i-a călcat piciorul pe acolo”, scria istoricul.
În continuare apăreau proiectele în jurul cărora se organizase viața lui: „Bucureștii Noi, cu biserica lor, fabrica de vin, de șampanie, o lume întreagă care trebuia să se adune, să-l ajute, să participe la triumful final cu a cărui așteptare, prelungită din deceniu în deceniu, va fi închis ochii...”
Portretul era admirativ, dar păstra și partea dureroasă a acestei ambiții. „În isolarea tot mai completă, datoriile se îngrămădiau. Cu puterea lui neistovită, el se simția în stare să le biruie, și sufletește le-a biruit”, nota Iorga.
Pentru istoricul care îl evocase astfel, tinerețea profesorului venea din luptă: „Iar tinereța lui în adevăr uimitoare nu venia din altceva decît din energia acestei necurmate lupte fără noroc.”
Citit alături de anunțurile de vânzare, de discursul întemeierii și de mărturiile despre activitatea universitară, textul lui Iorga arată cât de departe se întindeau așteptările lui Basilescu. Așezarea exista, instituțiile și afacerile funcționau sau trecuseră prin transformări, dar omul continua să aștepte împlinirea proiectului în forma pe care și-o dorise. Bucureștii Noi a supraviețuit acelor greutăți și avea să crească mult după dispariția sa.
Ultimul drum spre Bucureștii Noi
Nicolae Basilescu a murit la 4 martie 1938, la 78 de ani. Anunțul familiei, publicat în Gazeta, vorbea despre o scurtă suferință și descria traseul cortegiului funerar: de la Biserica Sfântul Nicolae din apropierea străzii 11 Iunie, acesta s-a oprit în fața Facultății de Drept, unde a fost oficiat un serviciu religios, apoi a pornit spre biserica familiei din Bucureștii Noi.
Profesorul a fost înmormântat acolo la 6 martie, în cavoul familial. Ultimul drum lega locul în care predase și pentru care strânsese fonduri de așezarea căreia îi dedicase decenii de muncă.
„A pierit un om care părea, prin toată firea lui, că sfidează anii și nu-i e frică de sfârșitul lor”, scria Petronius în Viitorul din 9 martie 1938. „El a venit totuși, pentru că altfel nu se poate.”
Proiectele familiei au continuat prin Aristide, dar anii comunismului au adus deposedări și persecuții. Studiul Muzeului Municipiului București consemnează domiciliul forțat la Mizil și arestarea lui Aristide în 1951. Recuperarea domeniului viticol și relansarea cramei au venit abia după alte câteva decenii.
Bucureștii Noi s-a transformat, la rândul său, odată cu extinderea Capitalei. Planul Integrat de Dezvoltare Urbană elaborat pentru zonă descrie integrarea administrativă din anii ’50 și construcția ansamblurilor de blocuri. Cartierul din această delimitare are 495,5 hectare, echivalentul a aproximativ 2,1% din cele 240 de kilometri pătrați ale Bucureștiului. Întinderea lui depășește proprietatea de la care pornise Basilescu.
Istoria ulterioară a adăugat alte clădiri și alte repere. Teatrul de vară din Parcul Bazilescu, de pildă, a fost construit în 1953, după moartea întemeietorului. Străzile, locuințele și spațiile publice ale cartierului poartă urmele mai multor epoci, peste planul de așezare de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Numele lui Basilescu a rămas legat de biserică, de parc, de istoria facultății și de vinurile de la Urlați. Iar locul spre care oamenii porneau în trăsuri, într-o zi cu vânt din 1898, a devenit pentru generații întregi de bucureșteni un lucru mult mai firesc: acasă.
