exclusiv: Azi e unul dintre cele mai frumoase parcuri din București, dar știi ce zace sub aleile din Tineretului? I se spunea „republica gunoiului”

Astăzi, aici se joacă cei mici, se aleargă în jurul lacului, iar în zilele însorite iarba se umple de oameni ieșiți la picnic. În urmă cu aproape un secol, același loc era „capătul lumii” pentru București: o vale acoperită de resturile orașului, în care zeci de oameni își ridicaseră bordeie și trăiau din tot ceea ce găseau printre gunoaie.

Sub iarba Parcului Tineretului se ascunde o altă lume

Pentru bucureșteanul de astăzi, Parcul Tineretului înseamnă lac, alei largi, locuri de joacă, biciclete, terase. Este unul dintre cele mai cunoscute spații de relaxare din sudul Capitalei și, într-o zi obișnuită de weekend, nimic din peisaj nu mai amintește de locul pe care reporterii interbelici îl descriau ca pe o margine a lumii civilizate.

În trecut, zona purta mai multe nume: Cocioc, Stuful Bellu și, cel mai apăsător dintre toate, Valea Plângerii. Aici ajungea o parte importantă din gunoiul Bucureștiului. Căruțele salubrității veneau una după alta, urcau pe rampe improvizate și își răsturnau încărcătura în vale. Cu fiecare transport, dealurile de resturi creșteau, iar relieful locului se schimba.

Valea nu era ascunsă la zeci de kilometri de oraș. Se afla la marginea Bucureștiului de atunci, dar suficient de aproape încât un reporter să poată pleca din centru și să ajungă acolo cu tramvaiul în mai puțin de 20 de minute.

În vecinătate se aflau Cimitirul Bellu, Crematoriul Cenușa și închisoarea Văcărești. Între ele, groapa de gunoi părea să completeze o geografie sumbră, rezervată lucrurilor și oamenilor pe care orașul nu voia să-i vadă.

Hărțile actuale nu mai păstrează numele Văii Plângerii. Locul a fost modelat, drenat, acoperit cu pământ și transformat. Sub peluze și alei au rămas însă straturi groase din vechiul București: resturi menajere, cenușă, metal, sticlă, oase, piei și deșeuri provenite inclusiv de la abator și de la tăbăcăriile din zonă.

Pentru a înțelege cum arăta acel loc, cele mai puternice documente nu sunt planurile tehnice, ci reportajele vremii. Iar unul dintre ele poartă semnătura lui Geo Bogza.

Citește și: 114 ani de la moartea lui I.L. Caragiale. Primul său mormânt din Bellu era deasupra Văii Plângerii, lângă groapa de gunoi a Bucureștiului

Geo Bogza a coborât în Valea Plângerii

La 20 mai 1934, revista „Vremea” publica reportajul „Zile și nopți în Valea Plângerii”, semnat de Geo Bogza. Autorul pleca spre groapa de gunoi cu tramvaiul 12, pe Șerban Vodă. Călătoria era scurtă, însă distanța dintre cele două lumi părea uriașă.

Pe măsură ce înainta, drumul se ridica deasupra văii. Nu era un dig obișnuit, ci o rampă formată chiar din gunoaiele aduse zilnic.

În fața lui, Bogza vedea sute de movile asemenea valurilor unei mări și nota: „Valea Plângerii se desfășoară la picioarele mele, imensă”.

Mai întâi îl lovește mirosul. Reporterul povestește cum un val de aer putred l-a obligat să se retragă câțiva pași. Trupul îi reacționa violent, dar, după un timp, simțurile începeau să se obișnuiască. Rămânea „singur într-un infern olfactiv”, cu privirea alergând peste un peisaj alcătuit din lucruri care, luate separat, fuseseră cândva banale: cutii, flacoane, coji de legume, încălțăminte, zdrențe, vase sparte și resturi de mâncare.

Împreună, toate formau o masă în descompunere. Bogza nu privea valea ca pe o simplă rampă de deșeuri, ci ca pe un organism bolnav, crescut din tot ceea ce consuma și arunca orașul. Printre resturi mișunau câini și șobolani. La baza rampei, sute de guzgani apăreau și dispăreau prin gunoi.

Apoi reporterul observă ceva ce schimbă întreaga poveste. Unele movile nu erau grămezi de resturi.

Erau locuințe. „Printre grămezile de gunoi[...] trăiau oameni”, constată el.

Bordeiele erau improvizate din bidoane, bucăți de tablă, cutii stricate, cartoane și rogojini. Între adăposturile oamenilor și teritoriul animalelor nu exista o despărțire reală. Muștele acopereau obiectele într-un strat negru-verzui, iar focurile aprinse în fața colibelor ardeau cu hârtie, lemne culese și încălțăminte veche.

Când se apropie, o femeie îl întreabă ce vrea să cumpere. Întrebarea pare absurdă numai pentru cel venit din afară. Pentru locuitorii văii, groapa era și casă, și loc de muncă, și piață.

Gică zis Ciupercă și moș Isaia Calverde

Reportajele interbelice nu au păstrat doar descrierea locului, ci și numele câtorva dintre oamenii care trăiau acolo.

Geo Bogza îl întâlnește pe Gică, zis Ciupercă, un tânăr blond de 18 ani, ucenic electrician rămas fără lucru. Venise în Valea Plângerii cu doi ani înainte, într-o iarnă, ca să caute lemne. Era singur pe lume și, în loc să se mai întoarcă în oraș, rămăsese printre oamenii văii. Învățase limba romani și citea bucățile de ziar găsite în gunoi.

Gică devine călăuza reporterului. Îi explică felul în care funcționa locul și îl însoțește a doua zi, când liniștea nopții este înlocuită de o activitate febrilă. Pe rampă sosesc căruțele, iar oamenii se reped spre încărcătura abia răsturnată. Fiecare transport este un „bilet de loterie”. Poate aduce o bucată de metal, câteva sticle, haine, oase care pot fi vândute ori alimente considerate încă bune. Sau poate să nu aducă nimic folositor.

Într-o scenă greu de uitat, Gică verifică mezelurile scoase dintre resturi. Le miroase și hotărăște dacă mai pot fi mâncate. În lumea de sus, acele produse deveniseră gunoi. Jos, în vale, treceau printr-o ultimă evaluare, de care putea depinde masa cuiva.

Un alt reporter, I.M. Ieșeanu, ajunge tot în 1934 în ceea ce numește „republica gunoiului”. Călăuza sa este moș Isaia Calverde, prezentat drept unul dintre cei mai vechi locuitori ai locului. Bătrânul îi arată „raioanele” în care erau strânse separat tinicheaua, cârpele, hârtia, sticlele, pieile și oasele. Un deal de gunoi înalt de zeci de metri primise chiar un nume ironic: „Monumentul”.

Întrebat cum poate suporta mirosul, Isaia răspunde cu umor negru că s-a obișnuit și întreabă: „Ce-o să facem în gheenă?”. Gluma nu ascundea însă mizeria din jur.

Într-unul dintre bordeie locuia o femeie de numai 30–32 de ani, dar cu părul alb și chipul îmbătrânit. Avea șapte copii. Întreaga familie dormea pe singura laviță din adăpostul ridicat din tablă ruginită, cartoane, țoale, hârtie și sticle. În fața scenei, moș Isaia nu mai glumește. Spune doar: „Oameni necăjiți”.

„Republica gunoiului” avea propria economie

Reporterul de la „Ilustrațiunea Română” număra aproximativ 45 de oameni în această comunitate. Descria o câmpie plină de movile, gropi și bălți negre, asemenea unui teren răvășit de bombardamente. Într-una dintre bălți zăceau vase ruginite, cratițe și tingiri. În alta se adunau resturile spălate de ploi. Pământul era, scria el, „instabil ca o gelatină”.

Dar haosul avea o ordine a lui. Resturile erau sortate și transformate în marfă. Hârtia, cârpele, sticlele, metalele, oasele și pieile ajungeau la intermediari. Obiectele încă folosibile erau păstrate sau vândute. Din materialele fără cumpărător se ridicau colibele.

Bogza află de la Gică faptul că Valea Plângerii era, de fapt, „o întreprindere comercială”. O femeie despre care localnicii vorbeau ca despre o patroană cumpăra ceea ce adunau ei și făcea afaceri cu mărfurile scoase din gunoi. În spatele peisajului grotesc se afla, așadar, un circuit economic. La capătul lui se găseau însă oamenii care își riscau sănătatea pentru fiecare obiect recuperat.

Presa epocii îi privea adesea cu un amestec de curiozitate, cruzime și prejudecăți pe locuitorii mahalalelor. Unele formulări folosite atunci sunt astăzi inacceptabile și nu trebuie preluate ca atare. Dincolo de limbajul reporterilor, imaginile arată familii împinse de sărăcie să trăiască într-un mediu pe care administrația îl considera impropriu chiar și pentru simpla depozitare a deșeurilor.

Valea devenise și un refugiu pentru cei care voiau să dispară din raza autorităților. În august 1936, ziarul „Credința” relata că o bandă de tineri își instalase tabăra aici tocmai pentru că zona era izolată și rar controlată de poliție. În ochii orașului oficial, locul exista mai ales atunci când producea miros, teamă sau scandal.

Noaptea, după ce focurile se stingeau, rampa era luată în stăpânire de șobolani. Bogza pleacă spre oraș ascultând chițăiturile, loviturile în table și luptele dintre animale. Câteva minute mai târziu ajunge din nou sub becurile străzilor. Valea rămâne în urmă. Lumea ei, însă, continua să trăiască din ceea ce Bucureștiul urma să arunce a doua zi.

Bucureștiul avea trenuri de gunoi și un incinerator

Problema gunoiului nu era necunoscută administrației. În 1932, profesorul și inginerul Cincinat Sfințescu publica în revista „Urbanismul” un studiu amplu despre colectarea și distrugerea deșeurilor. Documentul arată că Bucureștiul încercase mai multe soluții, de la transportul pe linii ferate speciale până la arderea gunoiului.

Pentru anul 1921, cantitatea care trebuia ridicată zilnic din oraș era estimată la aproximativ 1.000 de metri cubi, echivalentul a circa 50 de vagoane. Colectarea se făcea însă în mare măsură cu „cotigi” metalice trase de cai, iar numărul lor era insuficient.

Gunoiul era dus mai întâi la rampe, apoi încărcat în vagoane. Una dintre liniile speciale cobora spre Stuful Bellu și Valea Plângerii. Sistemul muta mai eficient deșeurile, dar nu rezolva ceea ce se întâmpla la destinație: resturile erau răsturnate în gropi sau în văi, rămâneau descoperite, fermentau și contaminau împrejurimile.

Sfințescu numea procedeul „cu totul neigienic”. Prezenta și o metodă care seamănă cu depozitarea controlată de astăzi: gunoiul trebuia așezat în straturi, compactat, acoperit cu pământ și, după stabilizarea terenului, zona putea fi plantată. Diferența dintre teorie și realitatea descrisă de reporteri era însă enormă.

Europa încerca deja de câteva decenii incinerarea. Studiul amintea instalația deschisă la Manchester în 1876 și arăta că, în 1904, în Anglia funcționau 198 de asemenea unități. În unele orașe se testase și colectarea separată în trei recipiente, dar sistemul depindea de disciplina populației și nu dădea întotdeauna rezultatele dorite.

Bucureștiul avea, din 1924, propriul incinerator la Grozăvești, construit de societatea franceză SEPIA. Numai că, în 1932, instalația nu mai funcționa. Arderea nu făcea gunoiul să dispară: după calculele prezentate în studiu, mai mult de jumătate din masa inițială putea rămâne sub formă de zgură și cenușă. Randamentul energetic fusese modest, iar fumul și mirosurile provocaseră nemulțumiri în împrejurimi.

Cu alte cuvinte, Bucureștiul interbelic cunoștea problema, urmărea soluțiile folosite în străinătate și avea specialiști capabili să propună alternative. Orașul continua însă să-și verse o bună parte din resturi în Valea Plângerii.

Cum a crescut un parc peste munții de gunoi

Valea nu a trecut direct de la groapă de gunoi la parc. Pentru o vreme, relieful ei aproape neverosimil a fost folosit chiar și pentru sport. În martie 1939, „Universul Sport” anunța că Valea Cociocului, „zisă Valea Plângerii”, urma să fie traversată de două ori de participanții la Campionatul Național de ciclocros. Gropile, pantele și movilele care făceau viața localnicilor atât de grea deveniseră obstacole într-o competiție sportivă.

Ideea unui mare spațiu verde în această parte a orașului apăruse deja în Planul Director de Sistematizare din 1935. Punerea ei în practică avea să înceapă însă trei decenii mai târziu.

În 1965, arhitectul peisagist Valentin Donose începea proiectarea și amenajarea Parcului Tineretului. Terenul era departe de imaginea unei suprafețe goale care aștepta să fie plantată. Existau mlaștini, bălți, cocioabe și masive depozite de deșeuri. În unele locuri, potrivit documentelor din arhiva lui Donose, stratul de gunoi ajungea la 12–14 metri.

Munca a fost uriașă. Forma lacului a fost obținută prin scoaterea a aproximativ 500.000 de metri cubi de mâl. Pentru modelarea reliefului au fost mișcate alte aproximativ 500.000 de metri cubi de gunoi și pământ. Zeci de utilaje au lucrat luni întregi, iar solul a trebuit întors și aerisit. Chiar și după acoperire, procesele de descompunere au continuat mult timp în subteran, iar unele specii de arbori nu rezistau în terenul afectat de vechile depuneri.

Detaliile provin din însemnările și arhiva arhitectului Valentin Donose. Amenajarea s-a desfășurat între 1965 și 1974. La capătul lucrărilor, mlaștina devenise lac, rampele fuseseră modelate în coline, iar vechea margine insalubră a orașului se transformase în principalul spațiu de agrement al sudului Capitalei.

Astăzi, tocmai relieful care dă personalitate parcului păstrează, fără ca vizitatorii să știe, urmele vechii văi.

„Capătul lumii” s-a mutat odată cu orașul

Valea Plângerii nu a fost singurul loc în care Bucureștiul și-a ascuns gunoiul. În nord, Groapa Floreasca a devenit o mahala ridicată în foste excavații umplute treptat cu resturi. A fost desființată odată cu sistematizarea comunistă, iar o parte a zonei a fost ocupată de parc și de noul cartier.

Mai târziu, gunoiul Capitalei a fost împins și mai departe, spre Glina–Ochiul Boului. Documentele Primăriei arată că pe acel amplasament se depozitau deșeuri încă dinainte de 1977. Activitatea noilor celule a fost suspendată în februarie 2019.

În nord-vest, depozitul Chiajna–Rudeni a funcționat aproximativ 22 de ani. Istoria sa a fost însoțită de un scandal public de durată: locuitorii au reclamat în repetate rânduri mirosurile, au protestat și au cerut închiderea gropii. În 2020, instanța a anulat autorizația pentru ultimele suprafețe active, iar depozitul a fost ulterior închis. Disconfortul olfactiv a continuat să fie reclamat în zonă chiar și după oprirea depozitării.

Astăzi, Ministerul Mediului indică Vidra- Sintești drept singurul depozit care deservește Bucureștiul și județul Ilfov. În mai 2026, gradul oficial de ocupare era de 72,41% din capacitatea autorizată de 11,5 milioane de metri cubi, iar aici ajungeau zilnic aproximativ 3.000 de tone de deșeuri. Ministerul a semnalat totodată neconcordanțe în raportările privind gradul real de umplere și a cerut o expertiză externă independentă, existând bănuieli justificate că depozitul ar fi atins procentul critic de umplere de 75%.

Și aici se repetă istoria disconfortului reclamat de comunitățile aflate în apropierea gunoiului Capitalei. În primele șapte luni din 2026, oamenii au trimis Gărzii de Mediu aproximativ 14.000 de sesizări privind mirosurile, potrivit TVR Info. Disputa a ajuns și în instanță, unde continuă procesul prin care o asociație civică formată din localnici din proximitatea depozitului solicită anularea autorizației de mediu.

Valea Plângerii a dispărut de pe hartă, iar peste munții ei de gunoi a crescut unul dintre cele mai iubite parcuri ale Capitalei. Gunoiul Bucureștiului nu a dispărut însă. „Capătul lumii” spre care este trimis s-a mutat, de fiecare dată, puțin mai departe.