Naufragiul navei Mogoșoaia. 37 de ani de la cea mai mare tragedie navală din România, soldată cu peste 200 de morți

Pe 10 septembrie 1989, „Mogoșoaia” a plecat din Galați spre Grindu și s-a scufundat înainte de a-și încheia cursa. Peste 200 de oameni au murit. La 37 de ani de la naufragiu, reportajele publicate după Revoluție păstrează vocile supraviețuitorilor și ale familiilor care și-au căutat morții. Bilanțurile prezentate de-a lungul anilor nu se potrivesc nici astăzi.

Cursa de duminică spre Grindu

Pentru locuitorii din Grindu, comuna tulceană numită de oamenii locului și Pisica, vaporul era legătura obișnuită cu Galațiul. Îl foloseau cei care lucrau în oraș, familiile plecate după cumpărături și oamenii care mergeau în vizită de pe un mal pe celălalt.

Construită în 1975, „Mogoșoaia” mai trecuse prin două accidente fără victime: în 1982 fusese lovită, tot pe ceață, de nava sovietică „Volga”, iar în 1988 lovise pontonul din Grindu.

De fiecare dată fusese reparată și își reluase cursele.

În dimineața acelei duminici era ceață. „Mogoșoaia” trebuia să plece la ora 8:00, dar a pornit cu câteva minute întârziere. Sursele indică ore diferite pentru desprinderea de ponton, în jur de 8:05–8:10. Potrivit unui articol din Tineretul liber, nava avea o capacitate de 300 de pasageri, iar la bord se aflau 213 în acea cursă.

Numărul avea să fie contestat în anii următori.

În aceeași dimineață, un convoi bulgăresc plecase din portul Reni spre Ruse. Împingătorul „Petar Karamincev” conducea șase barje încărcate cu aproape 9.800 de tone de minereu de fier.

Ansamblul avea aproximativ 191 de metri lungime și 37,5 metri lățime. Nava de pasageri românească avea în jur de 45 de metri lungime. Cele două se apropiau una de cealaltă prin ceața de pe Dunăre.

Impactul care a lăsat pasagerilor doar câteva minute

În jurul orei 8:20, „Mogoșoaia” a întâlnit convoiul în zona Cotul Pisicii. Potrivit rechizitoriului prezentat în Tineretul liber, împingătorul bulgăresc naviga în amonte pe partea șenalului destinată navelor care mergeau în aval și nu își anunțase prezența autorităților portuare din Galați.

Comandantul navei românești, Ion Postolache, a încercat să evite ciocnirea. Cele două nave s-au lovit, iar „Mogoșoaia” s-a răsturnat.

Tineretul liber indica pentru scufundare un timp de 140,2 secunde. Alte relatări vorbesc despre două sau trei minute. Oricare ar fi durata exactă, oamenii aflați în încăperile navei au avut foarte puțin timp să ajungă afară. Impactul, înclinarea vasului și apa care intra în interior explică proporția uriașă a victimelor.

Unul dintre supraviețuitori, prezentat sub inițialele N.I., i-a povestit unui reporter de la Cotidianul, opt ani mai târziu, că se afla aproape de ieșirea din salonul principal. S-a luptat să treacă printre oameni și a reușit să iasă. Amintirea îl urmărea însă cu o întrebare: dacă, în încercarea de a se salva, îi împiedicase pe alții să ajungă la ușă. Mărturia descrie înghesuiala din interiorul navei, dar și sentimentul de vinovăție rămas celui care a scăpat.

Pe apă, un copil se ținea de un bidon. Aurel Gheorghiță, consilier local la Grindu, își amintea într-un articol publicat de România liberă în 1996 că tatăl băiatului îi striga să nu îi dea drumul. Copilul a supraviețuit, dar tatăl său a murit. Era Eugen Malihen. O investigație publicată de Jurnalul în 2009 arată că avea patru ani și patru zile la data naufragiului, deși unele relatări îl prezintă drept un băiețel de cinci ani.

Presa comunistă a relatat sumar naufragiul

La Grindu, oamenii așteptau ca vaporul să ajungă la mal. Aurel Gheorghiță povestea că vestea scufundării a scos comuna pe ulițe. Localnicii au alergat spre Dunăre, iar unii bărbați s-au aruncat în apă sperând că mai pot salva pasageri. În Galați, familiile au început să caute informații despre cei care plecaseră cu nava.

Într-o mărturie publicată pe Marinarii.ro, Cristian Gregoretti, care locuia atunci lângă port, își amintește că miliția și Securitatea au restricționat accesul spre zona portuară. În părculețul din fața blocului său s-au strâns rude ale pasagerilor, așteptând vești până târziu în noapte.

Au urmat zile de căutări și de recuperare a trupurilor. Tineretul liber relata în 1990 că epava fusese scoasă la suprafață pe 16 septembrie. Gregoretti descrie însă o operațiune în etape: tractarea spre ape mai puțin adânci până pe 16 septembrie și ridicarea completă pe 17 septembrie. Pentru cei de pe mal, fiecare etapă putea aduce răspunsul la aceeași întrebare: fusese găsită persoana pe care o căutau?

Presa comunistă a oferit însă foarte puține informații publice. Viața Nouă, ziarul local din Galați, a publicat pe 13 septembrie o știre scurtă, intitulată „Accident naval pe Dunăre”. Textul, reprodus ulterior de Jurnalul, nici măcar nu numea „Mogoșoaia”. Menționa 169 de pasageri, zece membri ai echipajului și 18 persoane salvate, fără să indice numărul morților. Pe 14 septembrie, ziarul a revenit cu o informare despre comisii, drepturile familiilor și un cont deschis pentru ajutorarea lor.

În paginile de anunțuri apăreau, în schimb, numele celor pierduți. La sfârșitul lui noiembrie 1989, părinții lui Remus Badiu aminteau într-un anunț publicat în Viața Nouă că fiul lor, marinar pe „Mogoșoaia”, ar fi împlinit 23 de ani. Pentru multe familii, asemenea anunțuri au spus mai mult despre naufragiu decât informările din paginile de știri.

În 1991, Grindu încă își căuta morții

Scoaterea navei din Dunăre nu a încheiat recuperarea victimelor. În martie 1991, reporterul România liberă Horia Mangiurea a mers la Grindu și a găsit o comună în care unele familii încă nu știau unde se aflau trupurile celor dispăruți. „Nici pînă acum nu ştim pe unde se află toţi morţii noştri”, îi spunea Stelian Berechet, secretarul primăriei.

Reportajul descria recuperări petrecute la luni distanță de accident. Gina Butunoiu, o tânără de 24 de ani, fusese găsită la aproximativ zece luni după naufragiu. Rămășițele unui alt tânăr din Grindu fuseseră aduse din Bulgaria: trupul îi fusese descoperit între barje și îngropat acolo. Un alt cadavru se desprinsese dintre barje în apropiere de Cernavodă. Pentru familii, cuvintele „dispărut” și „identificat” nu reprezentau simple rubrici dintr-un bilanț: puteau însemna luni de așteptare.

La biserica din Grindu, reporterul a văzut o placă pe care erau înscrise 135 de nume. În cimitirul comunei, 109 victime aveau cruci. Berechet spunea că nici lista de pe placă nu era completă. Aceste cifre priveau comuna și locurile ei de pomenire, nu totalul oamenilor morți pe navă. Același reportaj consemna că 61 de copii din Grindu, cu vârste între trei și 16 ani, rămăseseră orfani.

Primăria aștepta ajutor pentru acești copii. Berechet relata că printre bunurile trimise se aflaseră costume în mărimi pentru adulți și medicamente care nu răspundeau nevoilor orfanilor. Era una dintre nemulțumirile concrete ale localnicilor, alături de dificultatea de a obține sprijin și răspunsuri despre rudele lor.

Zece ani de închisoare, fără executarea pedepsei

Între timp, ancheta ajunsese în instanță. În martie 1990, Tineretul liber relata despre audieri ale persoanelor vătămate și prezenta încălcările regulilor de navigație imputate comandantului convoiului bulgăresc, Gheorghi Petrov Anghelovski.

Concluziile anchetei au fost contestate ulterior. Într-un fragment din cartea sa Unde sunt vapoarele de altădată?, reprodus pe Marinarii.ro, comandantul fluvial Vasile Cristoi susține că radarul navei românești era reglat pe un câmp de 500 de metri, care lăsa prea puțin timp de reacție la viteza de atunci. În opinia sa, și manevra de evitare a expus nava impactului cu barjele. Cristoi consideră că expertiza a favorizat partea română, dar admite că împrejurările exacte nu mai pot fi cunoscute cu certitudine. Este o interpretare retrospectivă, diferită de concluzia instanței, care l-a condamnat pe comandantul bulgar.

Potrivit unui articol publicat de Evenimentul zilei în 1999, sentința penală din 4 octombrie 1991 i-a stabilit o pedeapsă de zece ani de închisoare, grațiată integral în baza Decretului-lege nr. 23/1990. Textul actului normativ prevedea că procesele aflate deja pe rol continuau, iar grațierea se aplica după stabilirea pedepsei pentru fapte comise până la 22 decembrie 1989. Astfel, condamnarea nu a fost executată. Relatările despre reținerea sa în timpul anchetei din 1989 privesc o etapă diferită de executarea sentinței.

Pentru rude, procesul nu a închis problema despăgubirilor. În 1994, Curierul Național consemna că urmașii primiseră câte 25.000 de lei și un ajutor de înmormântare, în timp ce despăgubirile civile datorate de partea bulgară nu fuseseră achitate la acea dată. România liberă relata, în 1998, că familiile continuau demersurile pentru punerea în aplicare a hotărârilor.

Cum ar fi putut ajunge un cadavru la Giurgiu?

Recuperările târzii au dat naștere și unor relatări greu de explicat. ZIUA relata, în 1996, că trupul lui Mihai Cristea fusese găsit în 1990 la Călărași, în amonte de locul naufragiului. Reporterii presupuneau că ar fi fost agățat de o ambarcațiune și transportat astfel în sens invers curentului. Articolul prezenta această explicație ca ipoteză.

Evenimentul zilei scria, în 1999, că ultimul cadavru ar fi fost găsit după un an și jumătate la Giurgiu. Nu îi indica numele și nu explica traseul parcurs. Locul este surprinzător: datele Comisiei Dunării plasează Giurgiu la kilometrul fluvial 493, iar Galați la 150. Giurgiu se află, așadar, la aproximativ 343 de kilometri în amonte de Galați. Curentul nu putea duce singur un trup până acolo. Transportul accidental de către o navă rămâne posibil, în principiu. Pentru cazul de la Giurgiu, însă, ziarul nu indică numele victimei și nici un document care să confirme locul descoperirii ori traseul parcurs.

207, 215 sau 239 de morți: ce numărau sursele

Prima informație publicată în septembrie 1989 indica 169 de pasageri, nu 169 de morți. Adăuga zece membri ai echipajului și 18 persoane salvate, fără să dea un bilanț al deceselor. Operațiunile continuau, iar știrea nu oferea o evidență nominală.

În martie 1990, Tineretul liber indica 198 de pasageri morți din 213. În 1994, Curierul Național consemna un total de 207 victime: cei 198 de pasageri și nouă membri ai echipajului. În această variantă, echipajul avea zece oameni, iar unul a supraviețuit. Cifra nouă desemna, prin urmare, membrii echipajului morți, nu efectivul său total.

Alte cifre răspund la alte întrebări. La nouă ani după naufragiu, în 1998, România liberă relata că 185 de trupuri fuseseră scoase din apă și identificate. Numărul victimelor identificate prin recuperarea trupurilor nu este echivalent cu totalul deceselor. Nici persoanele declarate dispărute nu pot fi adăugate automat la o altă cifră: unele puteau fi identificate ulterior, iar aceeași persoană ar apărea astfel de două ori în calcul.

Au variat chiar și relatările despre supraviețuitori. Un articol din România liberă, publicat în 1996, indica 19, iar Evenimentul zilei, în 1999, indica 12. O investigație publicată de Jurnalul în 2009 a identificat nominal 16 supraviețuitori și a descris posibile confuzii în evidențele inițiale.

Și bilanțul morților s-a schimbat în relatările de după Revoluție. Un articol publicat de Jurnalul în 2006 indica cifra 239. Trei ani mai târziu, o investigație a aceleiași publicații prezenta cercetarea scriitorului Petre Rău. Acesta comparase anunțuri de deces, inscripții funerare, mărturii și documente ale procesului și ajunsese la un bilanț de 215 morți.

Rău arăta că o socoteală pornită de la biletele vândute putea omite copiii care călătoreau gratuit, marinari din afara echipajului și pasageri fără bilet. Estimările despre pasagerii fără bilet la o cursă obișnuită nu arată însă câți s-au aflat la bord în ziua naufragiului.

O postare comemorativă din septembrie 2026 indică 246 de pasageri, nouă membri ai echipajului și 16 supraviețuitori, din care rezultă aritmetic 239 de morți. Datele de plecare diferă de cele din relatările despre proces: acolo, nouă reprezenta numărul membrilor echipajului decedați, dintr-un echipaj de zece.

Presa din septembrie 1989 a comunicat sumar, iar în anii următori au fost publicate estimări ale pasagerilor, totaluri ale deceselor, numere ale trupurilor identificate și declarații despre cei dispăruți. Ele nu pot fi puse laolaltă ca și cum ar măsura același lucru.

Fără confruntarea unei evidențe nominale complete cu actele anchetei, bilanțul exact nu poate fi stabilit din aceste relatări. Cert este că peste 200 de oameni au murit, iar pentru familiile din Galați și Grindu căutarea răspunsurilor a continuat mult după ce nava a fost scoasă din apă.