Supervulcanul puțin știut din inima Europei, a cărui erupție poate reseta omenirea! Cutremure record în 2025 și 2026

Sub cartierele de vest ale orașului în care s-a născut pizza doarme unul dintre cei mai periculoși vulcani ai planetei. Acum 39.000 de ani, cenușa lui a acoperit Dobrogea cu un strat gros de până la un metru. Astăzi, pământul de sub Pozzuoli se ridică din nou, iar cutremurele bat record după record.

Dimineața, portul din Pozzuoli miroase a pește prăjit, a motorină și a espresso. Bărcile pescarilor se întorc printre feriboturile care pleacă spre Procida și Ischia. Pe faleză, bătrânii joacă cărți, scuterele claxonează din te miri de motive, iar deasupra străduțelor înguste se usucă rufe întinse de la un balcon la altul. Pe promontoriul din fața mării se înalță Rione Terra, cartierul vechi, cu ziduri de piatră galbenă care au văzut greci, romani și papi.

E Italia din filme și din cărțile de bucate. La câțiva kilometri spre est începe Napoli, orașul care a dat lumii pizza, sfogliatella și obiceiul cafelei „suspendate”, plătite dinainte pentru un necunoscut. Aici, zgomotul și liniștea locuiesc pe aceeași stradă. Bisericile barocului stau lângă blocuri cu tencuiala căzută, iar o trattorie de familie poate fi vecină cu un magazin închis de ani buni.

Regiunea are și o față mai puțin turistică.

Campania se numără printre regiunile italiene cu cea mai mare rată a șomajului, iar Camorra, mafia napoletană, controlează de decenii afaceri întregi. În 2008, imaginile cu munții de gunoi din străzile Napoliului au făcut înconjurul lumii. La nord de oraș, zona supranumită „Terra dei Fuochi” (Pământul Focurilor) a devenit sinonimă cu deșeurile toxice arse ilegal, ani la rând, la marginea câmpurilor cultivate.

Și totuși, natura de aici rămâne copleșitoare.

Golful e presărat cu cratere stinse transformate în lacuri și cu ruine romane scufundate, precum vilele din Baia, pe care azi le vizitezi cu masca de scufundare. Pe malul lacului Averno, anticii credeau că se află intrarea în Infern. Vergiliu și-a trimis eroul, pe Enea, să coboare tocmai pe acolo în lumea morților.

Numele locului spune totul: Campi Flegrei vine din grecescul phlegraios, adică „arzător”.

Câmpurile arzătoare. La craterul Solfatara, pământul încă fumegă, iar mirosul de sulf se simte de la distanță. În septembrie 2017, o familie de turiști (un băiat de 11 ani și părinții lui) a murit după ce solul a cedat sub ei, iar craterul a fost închis după tragedie.

Pentru că sub acest decor de carte poștală nu se află un munte, ci un gol imens: caldera unui vulcan care, cândva, a întunecat cerul Europei.

Și care, în ultimii doi ani, a început să dea semne că nu doarme chiar atât de adânc pe cât ne-am fi dorit.

Citește și: VIDEO Drumul spre Vulcanii Noroioși, o provocare pentru turiști din cauza gropilor

Pământul care respiră: cutremure record în 2025 și 2026

În centrul orașului Pozzuoli, la câțiva pași de port, se află ruinele unei piețe romane din secolele I–II, cunoscută drept Serapeum.

Trei coloane de marmură au rămas în picioare. Dacă te uiți atent, vezi pe ele, la câțiva metri deasupra solului, o bandă de găuri mici. Le-au săpat moluște marine, într-o vreme în care coloanele stăteau sub apă. Apoi pământul s-a ridicat din nou și le-a scos la lumină.

Coloanele sunt cel mai vechi „aparat de măsură” al unui fenomen pe care localnicii îl cunosc de secole: bradisismul. Cuvântul vine din grecescul bradys („lent”) și seismos („cutremur”).

Pe scurt, solul se umflă și se dezumflă încet, ca pieptul unui om care respiră. Cauza se află la câțiva kilometri adâncime, unde rezervoarele de magmă, gaze și apă fierbinte se umplu sau se golesc. Când presiunea crește, scoarța se ridică și crapă, iar crăpăturile produc cutremure mici și dese.

Pozzuoli a mai trecut prin asta. În martie 1970 a început evacuarea cartierului vechi, Rione Terra, ale cărui case se fisuraseră. Între 1982 și 1984 a urmat o criză și mai gravă, potrivit Protecției Civile italiene: solul s-a ridicat cu aproape 1,8 metri, iar instrumentele au înregistrat peste 16.000 de cutremure. Zeci de mii de oameni au plecat din oraș, mulți mutați într-un cartier nou, construit pe dealuri, la Monteruscello. Unii vulcanologi numesc episodul o „erupție avortată”: magma a urcat, dar nu a avut forța să iasă la suprafață.

Actuala fază de neliniște a început în jurul anului 2005, mult mai lent. În ultimii doi ani însă, ritmul s-a schimbat. Pe 13 martie 2025, la 1:25 noaptea, un cutremur cu epicentrul lângă Bagnoli a trezit Napoli.

Institutul Național de Geofizică și Vulcanologie (INGV) l-a estimat inițial la magnitudinea 4,4, apoi l-a recalculat la 4,6, cel mai puternic din perioada măsurătorilor instrumentale. Recordul a fost egalat pe 30 iunie 2025, în Golful Pozzuoli. În aceeași primăvară, solul ajunsese să se ridice cu circa trei centimetri pe lună.

Apoi, pe 31 iulie 2026, la 19:46, a venit cel mai puternic seism de până acum: magnitudinea 4,7, cu epicentrul lângă Solfatara, la doar trei kilometri adâncime. Peste 20 de oameni au fost răniți, trenurile au fost oprite, iar portul din Pozzuoli a fost închis în plin sezon turistic. În zilele următoare, aproximativ 300 de locuitori au fost evacuați, iar 57 de clădiri au fost declarate nelocuibile.

Și totuși, autoritățile nu au ridicat nivelul de alertă. Campi Flegrei rămâne la „galben”, faza a doua de atenție, confirmată de Comisia pentru Riscuri Majore în iunie 2026 și menținută după seismul din iulie, pentru că parametrii vulcanului nu s-au schimbat.

Ritmul de ridicare a solului a scăzut din februarie 2026 la aproximativ un centimetru pe lună. Doar între ianuarie 2025 și aprilie 2026, pământul de sub Rione Terra s-a înălțat totuși cu circa 27 de centimetri.

În caz de alarmă, planul național de urgență prevede evacuarea „zonei roșii” în 72 de ore. Acolo trăiesc peste jumătate de milion de oameni. Este una dintre cele mai mari operațiuni de evacuare planificate vreodată în Europa în timp de pace. Iar ea ar fi pusă în mișcare de un vulcan pe care mulți dintre locuitori nu îl văd, pentru că trăiesc chiar înăuntrul lui.

Citește și: VIDEO Vulcanul Etna închide aeroportul din Catania în plin sezon de vacanțe

 

Ce este, de fapt, un supervulcan

Când ne gândim la un vulcan, ne imaginăm un munte în formă de con, cu fum la vârf și lavă care curge pe pante. Supervulcanii nu arată așa. De cele mai multe ori nici nu-i observi. Sunt depresiuni uriașe, uneori de zeci de kilometri, pe fundul cărora se întind lacuri, păduri, sate sau chiar orașe întregi.

Explicația ține de felul în care erup. Sub un vulcan obișnuit, magma urcă printr-un canal îngust și iese pe la vârf. Sub un supervulcan se află un rezervor imens de magmă vâscoasă, plină de gaze, aflat la doar câțiva kilometri sub picioarele noastre. Când acest rezervor se golește brusc, într-o erupție de proporții, „tavanul” de rocă de deasupra lui nu mai are pe ce să se sprijine și se prăbușește. Rămâne o groapă gigantică, numită calderă (din latinescul caldaria, „cazan”). Campi Flegrei este o astfel de calderă, lată de 12–15 kilometri, iar jumătate din ea se află sub apele golfului Pozzuoli.

Pentru a compara erupțiile, vulcanologii folosesc Indicele de Explozivitate Vulcanică (VEI), o scară de la 0 la 8. Fiecare treaptă înseamnă, aproximativ, de zece ori mai mult material aruncat în aer. Câteva repere ajută la înțelegerea proporțiilor:

VEI 5: Vezuviul în anul 79, când a îngropat Pompeii, sau Muntele St. Helens din SUA, în 1980. Aproximativ un kilometru cub de cenușă și rocă. VEI 6: Pinatubo, în Filipine, în 1991. Circa zece kilometri cubi, suficient cât să răcească planeta cu aproape jumătate de grad timp de un an sau doi. VEI 7: Tambora, în Indonezia, în 1815. Peste o sută de kilometri cubi. A provocat, în anul următor, faimosul „an fără vară”. VEI 8: peste o mie de kilometri cubi. Aceasta este, în sens strict, eticheta de „super-erupție”.

Pentru comparație, Toba, din Sumatra, a aruncat acum 74.000 de ani circa 2.800 de kilometri cubi de material. E ca și cum ai acoperi întreaga suprafață a României cu un strat de peste zece metri de cenușă și rocă.

Termenul de „supervulcan” nu vine, de altfel, din laboratoare, ci din televiziune: a fost popularizat de documentarele științifice de la începutul anilor 2000. De aceea, pe lista lui apar uneori și vulcani care nu au atins niciodată pragul de VEI 8. Campi Flegrei este unul dintre ei. Cea mai mare erupție a sa, de acum 39.000 de ani, este estimată la VEI 7. Nu a fost, deci, o super-erupție în sens strict, dar a rămas cea mai violentă erupție din Europa din ultimii 200.000 de ani.

De ce contează asta? Pentru că o erupție de VEI 7 nu este o raritate geologică îndepărtată. Analizând urmele de sulf din gheața Antarcticii și a Groenlandei, cercetătorii Michael Cassidy și Lara Mani au estimat, într-un articol publicat în 2022 în revista Nature, că există o șansă din șase ca o erupție de magnitudinea 7 să aibă loc în următorii o sută de ani. Ultima a fost Tambora, acum mai bine de două secole. Pe atunci, pe Pământ trăiau circa un miliard de oameni. Astăzi suntem de opt ori mai mulți.

Acum 39.000 de ani, cerul Europei s-a întunecat

Nu avem martori, dar avem rocile. Datările cu argon, una dintre cele mai precise metode ale geologiei, plasează marea erupție a Campi Flegrei acum aproximativ 39.300 de ani. Vulcanologii o numesc erupția Ignimbritului Campanian, după roca formată din norii incandescenți de cenușă și gaze care s-au rostogolit atunci peste Campania.

În unele locuri, depozitele au zeci de metri grosime. Chiar și piatra galbenă din care e construit o bună parte din Napoli vine tot de la Campi Flegrei, dintr-o erupție mai recentă, de acum aproximativ 15.000 de ani.

Estimările despre volum variază de la un studiu la altul, dar toate vorbesc de sute de kilometri cubi de material. Coloana de cenușă a urcat zeci de kilometri în atmosferă, iar vânturile au împins-o spre nord-est, est și sud-est. Urmele ei au fost găsite în sedimentele de pe fundul Mediteranei, în Balcani, în nordul Africii și până pe Câmpia Rusă, la peste 2.000 de kilometri de Napoli.

Momentul nu putea fi mai rău. Erupția a coincis cu debutul uneia dintre cele mai reci faze ale ultimei glaciațiuni, cunoscută drept Evenimentul Heinrich 4. În acea perioadă, mii de aisberguri s-au desprins din calotele glaciare ale Americii de Nord și au răcit Atlanticul. Cercetătorii încă discută cât din frigul acelor ani a venit de la vulcan și cât de la gheață. Cert este că Europa a primit două lovituri deodată.

Iar una dintre cele mai clare urme ale acestei lovituri se află în România. În 2013, o echipă condusă de geologa Kathryn Fitzsimmons, de la Institutul Max Planck pentru Antropologie Evoluționistă, a publicat în revista PLoS ONE rezultatele cercetărilor de lângă satul Urluia, din județul Constanța.

Din echipă a făcut parte și Daniel Veres, de la Institutul de Speologie „Emil Racoviță” din Cluj-Napoca. Într-o carieră de loess (sedimentul fin, adus de vânt, pe care se sprijină o bună parte din solurile Dobrogei), cercetătorii au găsit un strat de cenușă vulcanică gros de 50–100 de centimetri. Analizele chimice au confirmat proveniența: Campi Flegrei, aflat la peste 1.200 de kilometri distanță.

Surpriza a fost grosimea. Modelele de dispersie a cenușii estimau, pentru estul Europei, un strat de doar câțiva centimetri, iar pentru Balcanii apropiați de Adriatica, 5–10 centimetri. În Dobrogea, cenușa era de până la zece ori mai groasă decât prevedeau calculele. Mai mult, sub ea s-au păstrat amprentele plantelor și galeriile unor nevertebrate, semn că stratul s-a așezat repede, îngropând vegetația dintr-odată. Concluzia autorilor: cenușa a acoperit relieful gros și rapid, cu efecte posibil catastrofale asupra ecosistemelor locale.

Urluia nu este un caz izolat. Același strat a fost identificat la Rasova, pe malul drept al Dunării, și în numeroase alte profile din sudul României și nordul Bulgariei, în loess, în depozitele râurilor și în peșteri. Pentru geologi, el a devenit un fel de semn de carte natural: tot ce se află dedesubt e mai vechi de 39.000 de ani, tot ce e deasupra, mai nou.

Pentru cei care trăiau atunci pe aceste meleaguri, însă, nu a fost un semn de carte. A fost un cer cenușiu, iarbă îngropată sub pulbere, ape tulburi și animale care nu mai aveau ce paște. Rămâne întrebarea: cum au trecut oamenii prin asta?

Ce ne spun uneltele și oasele strămoșilor

Timp de decenii, coincidența a părut prea frumoasă ca să fie întâmplătoare. Neanderthalienii, care trăiseră în Europa sute de mii de ani, dispar din registrul arheologic cam în aceeași perioadă în care a erupt Campi Flegrei. Ipoteza era tentantă: vulcanul și frigul care a urmat le-ar fi dat lovitura de grație, lăsând continentul liber pentru Homo sapiens.

Verificarea a venit din cenușa pe care ochiul liber nu o vede. În 2012, o echipă internațională condusă de John Lowe, de la Royal Holloway, Universitatea din Londra, a publicat în revista PNAS rezultatele unui proiect cu un nume potrivit: RESET.

Cercetătorii au căutat în peșteri locuite de oameni particule microscopice de sticlă vulcanică provenite de la Campi Flegrei. Acolo unde le-au găsit, au putut compara precis ce se întâmpla înainte și după erupție. Concluzia lor a fost clară: efectele combinate ale erupției și ale răcirii climatice nu au avut un impact de durată nici asupra neanderthalienilor, nici asupra primilor oameni moderni din Europa. Autorii au sugerat că, pentru populațiile locale, oamenii moderni au fost o amenințare mai mare decât dezastrele naturale.

Un exemplu grăitor vine de pe malul Donului, din Rusia. La Kostenki, arheologii au descoperit așezări ale oamenilor moderni vechi de 42.000–45.000 de ani, aflate sub stratul de cenușă al Campi Flegrei. Viața a continuat însă și deasupra lui. La situl Kostenki 14, unelte și podoabe au fost găsite chiar în interiorul stratului de cenușă, semn că oamenii nu au părăsit locul.

România are și ea un martor din acea epocă. În 2002, speologii au găsit în Peștera cu Oase, din Munții Banatului, la care se poate ajunge doar înotând printr-un râu subteran, mandibula unui om vechi de 37.000–42.000 de ani. A fost unul dintre primii oameni moderni din Europa. Analiza genetică publicată în Nature în 2015, la care au contribuit și cercetătorii români Oana Teodora Moldovan și Silviu Constantin, a arătat că între 6% și 9% din genomul lui provenea de la neanderthalieni. Avea un strămoș neanderthalian cu doar patru până la șase generații în urmă, adică undeva pe vremea stră-străbunicilor lui. Populația lui nu a lăsat urmași printre europenii de azi. Nu știm ce rol a jucat vulcanul în soarta ei, dar știm că trăia pe aceste meleaguri într-o lume tulburată de frig și cenușă.

Toba, cel mai mare supervulcan al ultimelor două milioane de ani, spune o poveste asemănătoare. Multă vreme s-a crezut că erupția de acum 74.000 de ani a adus omenirea la un pas de dispariție. În 2018, un studiu publicat în Nature a găsit fragmente microscopice de sticlă de la Toba în două situri de pe coasta Africii de Sud, Pinnacle Point și Vleesbaai, la aproape 9.000 de kilometri de vulcan. Oasele, uneltele și urmele de foc arată că activitatea umană nu doar a continuat, ci chiar s-a intensificat după erupție. Probabil a ajutat bogăția hranei de pe țărm.

Cea mai recentă confirmare a venit chiar luna aceasta. Un studiu publicat pe 14 octombrie 2026 în Science Advances de o echipă condusă de arheologul Enrico Crema, de la Universitatea Cambridge, a analizat cum au reacționat comunitățile Jōmon din Japonia la erupția caldeirei Kikai, de acum 7.300 de ani. În sudul insulei Kyushu, cel mai aproape de vulcan, populația s-a prăbușit. Pe coasta de nord a aceleiași insule a continuat însă să crească, probabil și cu ajutorul refugiaților veniți din sud, care s-au orientat spre resursele mării.

Toate aceste cercetări au un numitor comun. Vânătorii-culegători erau puțini, mobili și obișnuiți cu greutatea. Știau să-și facă singuri uneltele, focul și adăpostul. Dacă o vale devenea de nelocuit, se mutau în alta. Pentru ei, o lume fără confort nu era o catastrofă, ci viața de zi cu zi. Pentru noi, ar fi.

Resetarea: cum se destramă o lume care depinde de priză

Să ne imaginăm o dimineață obișnuită. Ne trezim într-o casă încălzită, ne facem o cafea de specialitate, deschidem robinetul și curge apă potabilă. Tragem apa la toaletă fără să ne gândim unde ajunge. Plătim cu telefonul, comandăm mâncare dintr-o aplicație și schimbăm, poate, câteva rețete de brioșe cu un asistent AI. Nimic din toate acestea nu ține de noi. Ține de rețele pe care nu le vedem: electricitate, apă, combustibil, internet, transport.

Un supervulcan nu ne-ar șterge de pe fața Pământului. Arheologia ne arată că specia noastră a trecut și prin mai rău. Dar ar putea face altceva: să ne reseteze. Să ne arunce, în câteva săptămâni, dintr-o civilizație a confortului într-una a supraviețuirii. Iar procesul ar avea loc pe etape, ca o serie de piese de domino.

Prima piesă e cerul. Cenușa vulcanică nu e funingine, ci rocă și sticlă măcinate fin, abrazive și grele. Ea distruge motoarele avioanelor, așa că traficul aerian se oprește. Avem deja un precedent: în 2010, erupția relativ mică a vulcanului Eyjafjallajökull din Islanda a anulat peste 100.000 de zboruri și a costat economia mondială peste cinci miliarde de dolari.

A doua piesă e curentul. Umezită de ploaie, cenușa devine conductoare și provoacă scurtcircuite în liniile de înaltă tensiune și în transformatoare. Pe acoperișuri se adună ca un ciment ud, până când acestea cedează. Fără electricitate, se opresc pe rând pompele care urcă apa în blocuri și stațiile care o tratează, frigiderele, benzinăriile, bancomatele și plata cu cardul. Antenele de telefonie au baterii de rezervă pentru câteva ore. Apoi, liniște.

A treia piesă sunt rafturile. Magazinele moderne funcționează după principiul „exact la timp”: țin stocuri pentru câteva zile, nu pentru câteva luni. Când camioanele nu mai circulă, rafturile se golesc într-un ritm pe care l-am întrevăzut deja în primăvara lui 2020, în perioada pandemiei.

Ultima piesă, și cea mai grea, e clima. O mare erupție injectează în stratosferă milioane de tone de gaze cu sulf, care formează un văl de picături fine și reflectă lumina Soarelui. Urmează „iarna vulcanică”. După Tambora, în 1815, temperatura medie a planetei a scăzut cu aproape un grad. A urmat „anul fără vară”: recolte compromise, foamete, revolte și epidemii. O super-erupție ar putea prelungi o astfel de iarnă câțiva ani.

Specialiștii în riscuri globale avertizează că nici nu e nevoie de o erupție de talia celei de la Toba. În 2021, Lara Mani și colegii ei de la Centrul pentru Studiul Riscului Existențial al Universității Cambridge au identificat, în Nature Communications, șapte „puncte de strangulare” ale planetei. Sunt locuri în care vulcani activi se află lângă artere vitale ale economiei mondiale: strâmtori maritime, cabluri submarine, centre de producție.

Unul dintre ele este chiar Mediterana. „Am pus eficiența înaintea rezilienței”, a explicat Mani. Cu alte cuvinte, am construit sisteme rapide și ieftine, dar fără plan de rezervă. În ianuarie 2022, erupția vulcanului Hunga Tonga a rupt singurul cablu de internet care lega Tonga de restul lumii, iar țara a rămas aproape izolată digital timp de săptămâni.

Aici apare diferența față de strămoșii din Paleolitic. Ei știau să aprindă focul, să găsească apă, să vâneze și să-și croiască haine din piei. Puțini dintre noi mai știu. Într-o lume resetată, cunoștințele s-ar împărți inegal, iar resursele, și mai inegal. Pentru câțiva privilegiați, cu buncăre, provizii și generatoare, ar fi o criză. Pentru miliarde de oameni, ar fi o luptă zilnică pentru căldură, apă curată și hrană. Și, cu siguranță, nimeni nu și-ar mai face selfie-uri.

De la hârtia igienică la lemnele de foc

Am trăit, de curând, o repetiție. Mult mai blândă, dar suficient de instructivă. În martie 2020, când pandemia de Covid-19 a ajuns în Europa, rafturile magazinelor s-au golit în câteva zile. Oamenii au cumpărat în neștire hârtie igienică, făină, drojdie, paste și conserve. În România, starea de urgență a fost decretată pe 16 martie, iar pentru câteva săptămâni a fost nevoie de o declarație pe propria răspundere ca să poți ieși din casă.

Următorul an a scos la iveală fragilitatea lanțurilor de aprovizionare. Lipsa cipurilor a oprit linii întregi de producție în fabricile de mașini. În martie 2021, un singur portcontainer, Ever Given, a blocat Canalul Suez timp de șase zile și a dat peste cap comerțul mondial.

Și totuși, ce ni s-a cerut atunci? Să stăm acasă, să purtăm mască, să păstrăm distanța și să avem răbdare. Nimic mai mult. Infrastructura a rezistat. Curentul nu s-a oprit, internetul a mers, apa a curs la robinet, iar curierii au adus mâncarea la ușă. Ne-am mutat viața în ședințe online și am urmărit seriale. Spitalele au fost sufocate, iar medicii au dus greul, dar sistemele de bază ale societății au rămas în picioare. Peste mai puțin de un an au apărut și primele vaccinuri.

Chiar și așa, încercarea nu a fost ușoară. Regulile au fost încălcate, au apărut proteste, teoriile conspirației s-au răspândit mai repede decât virusul, iar neîncrederea în autorități a crescut în multe țări. A fost o criză care cerea, în esență, disciplină. Iar disciplina s-a dovedit a fi o resursă mai rară decât hârtia igienică de la raft.

O iarnă vulcanică ar fi o cu totul altă probă. Nu ar exista un vaccin de așteptat și nici o „redeschidere” programată. Răcirea climei nu poate fi tratată, ci doar îndurată, până când vălul de sulf din stratosferă se risipește singur. Mai ales, nu ar mai exista plasa de siguranță care ne-a ținut în 2020: rețeaua electrică, livrările, comunicațiile. Dacă în pandemie ne enervam că nu mai găsim hârtie igienică, după o super-erupție ne-am enerva că nu găsim lemne de foc. Sau chibrituri cu care să le aprindem.

Cercetătorii care studiază riscurile globale observă un paradox. Michael Cassidy și Lara Mani atrăgeau atenția, la publicarea articolului lor din Nature că se cheltuiesc anual sute de milioane de dolari pentru a proteja planeta de asteroizi. În schimb, pregătirea pentru marile erupții vulcanice, mult mai probabile, suferă de o lipsă severă de finanțare și de coordonare. Potrivit acelorași autori, doar 27% dintre erupțiile din 1950 încoace au avut un seismometru în apropiere.

Pandemia ne-a arătat cât de repede se poate clătina o societate atunci când i se cere doar să stea pe loc. O mare erupție i-ar cere să supraviețuiască.

Ceilalți giganți adormiți ai planetei

Campi Flegrei nu este singur. Pe glob există o mână de sisteme vulcanice capabile de erupții de mărimea 7 sau 8 și considerate încă active. Niciunul nu dă, în prezent, semne de super-erupție iminentă. Toate sunt însă supravegheate atent.

Yellowstone (SUA). Cel mai faimos supervulcan al lumii se află sub parcul național omonim, în Wyoming. A avut trei super-erupții: acum 2,1 milioane de ani, acum 1,3 milioane de ani și acum aproximativ 631.000 de ani. Ultima a format caldeira actuală și a acoperit cu cenușă o mare parte din America de Nord. De atunci, vulcanul a produs doar curgeri lente de lavă, cea mai recentă acum circa 70.000 de ani. Institutul Geologic al SUA (USGS) estimează că, în fiecare an, șansa unei noi super-erupții este de una la 730.000. Rezervorul de magmă de sub parc este, în cea mai mare parte, rocă solidă: doar 5–15% din el este topit.

Long Valley (SUA). Aflată în estul Californiei, lângă stațiunea Mammoth Lakes, caldeira s-a format acum circa 760.000 de ani, într-o erupție de mărimea 7. Din anii '80 încoace, zona a trecut prin mai multe episoade de cutremure și de ridicare a solului, urmărite îndeaproape de vulcanologii americani.

Toba (Indonezia). Pe insula Sumatra se află cel mai mare lac vulcanic din lume, lung de aproape 100 de kilometri. El umple caldeira lăsată de cea mai mare erupție din ultimele două milioane de ani, de acum 74.000 de ani, care a aruncat în aer circa 2.800 de kilometri cubi de material. În mijlocul lacului s-a ridicat de atunci insula Samosir, semn că sistemul de dedesubt continuă să se miște.

Taupō (Noua Zeelandă). Lacul Taupō ascunde cea mai recentă super-erupție de pe planetă: erupția Oruanui, de acum circa 25.500 de ani, cu peste 1.100 de kilometri cubi de pumice și cenușă. Vulcanul a mai avut o erupție violentă în jurul anului 232 d.Hr., cea mai mare de pe Pământ din ultimii 5.000 de ani. Pe 20 septembrie 2022, după sute de cutremure sub lac, serviciul neozeelandez de monitorizare GeoNet a ridicat pentru prima dată nivelul de alertă al vulcanului, la 1 (neliniște minoră).

Aira (Japonia). Partea de nord a golfului Kagoshima, din sudul insulei Kyushu, este o caldeiră formată acum aproximativ 30.000 de ani. Atunci, curgerile piroclastice au îngropat regiunea sub un strat gros de până la 60 de metri. Pe marginea caldeirei se înalță Sakurajima, unul dintre cei mai activi vulcani ai lumii, care erupe foarte des, sub ochii celor peste jumătate de milion de locuitori ai orașului Kagoshima.

Kikai (Japonia). Aflată în mare parte sub apă, la sud de Kyushu, caldeira Kikai a produs acum 7.300 de ani cea mai mare erupție din ultimii 10.000 de ani, de mărimea 7. În 2026, cercetătorii Universității din Kobe și ai agenției japoneze JAMSTEC au arătat, în revista Communications Earth & Environment, că rezervorul de magmă aflat la 2,5–6 kilometri adâncime se umple din nou. Autorii subliniază însă că procesul se desfășoară pe parcursul a mii de ani și nu anunță o erupție apropiată.

Altiplano-Puna (Bolivia, Chile, Argentina). Sub platourile înalte ale Anzilor se află cel mai mare corp de magmă activ cunoscut din scoarța terestră, care a alimentat de-a lungul timpului mai multe super-erupții. Cel mai urmărit punct este vulcanul Uturuncu, din Bolivia, poreclit „vulcanul zombi”. Nu a mai erupt de 250.000 de ani, dar solul din jurul lui se ridică de decenii, cu aproximativ un centimetru pe an. Un studiu publicat în 2025 în PNAS de cercetători din Marea Britanie, China și SUA a arătat că fenomenul este produs de fluide fierbinți și gaze, nu de magmă care urcă spre suprafață.

Prin comparație, Campi Flegrei are cea mai mică caldeiră dintre acești giganți. Dar nicăieri altundeva nu trăiesc atât de mulți oameni chiar în interiorul caldeirei. Iar acesta este motivul pentru care vulcanologii îl consideră unul dintre cei mai periculoși vulcani de pe planetă.

În seara aceasta, la Pozzuoli, oamenii vor ieși la plimbare pe faleză, vor comanda o pizza și vor discuta, poate, despre vreun meci de fotbal. Cei mai mulți nu se vor muta. Au mai trecut prin asta, iar pământul lor s-a ridicat și s-a lăsat de nenumărate ori de pe vremea romanilor. Vulcanologii repetă că scenariul cel mai probabil pentru Campi Flegrei nu este o catastrofă de proporții continentale, ci, în cel mai rău caz, o erupție mică sau medie, asemănătoare celei din 1538, care a înălțat într-o săptămână dealul Monte Nuovo. Locală, dar gravă pentru cei care trăiesc acolo.

Asta nu face întrebarea mai puțin incomodă. Lumea pe care am construit-o în ultimul secol e mai bogată, mai rapidă și mai conectată decât oricând. Și, tocmai de aceea, mai ușor de oprit. Strămoșii noștri au trecut prin cenușă cu ce aveau în mâini. Noi ne-am bazat totul pe priză.

În Dobrogea, sub câteva straturi de loess, cenușa din Italia stă acolo de 39.000 de ani. Ne amintește, în tăcere, că Pământul nu se grăbește. Dar nici nu uită.